451 Fahrenheit

451 Fahrenheit… temperatura la care arde o carte. Asa pretinde Ray Bradbury, cel care a a prezis cum o sa arate lumea in 2081. O lume in care cartile vor fi arse, ca sa opreasca transferul de informatie iar lumea sa se bucure de tehnologie si sa se opreasca din gandit. Un fel de Romania de azi, dar fara sa fie nevoie sa dea foc la carti… statistic vorbind, suntem tara cu cele mai putin carti vandute sau citite, cu peste 42% din populatie care nu a citit nici o carte in ultimii doi ani.

Una din cele mai mari greseli pe care le facem ca oameni este sa citim. Cititul poate fi foarte periculos, o spun din proprie experienta.

Uite cu ani in urma am citit niste carti despre Hong Kong scrise de un tip James Clavell. Niste carti de aventuri cu putina aroma de istorie a formarii si transformarii celebrei insule. Apoi mi-am dorit sa vad acele locuri. Eram prea sarac pentru a imi permite un bilet de avion si o cazare in zona… doar ca cititul e o chestie diabolica si vine la pachet cu oferte la fel de satanice.

Primisem o oferta sa plec pe un job mai bun si mai bine platit, cand seful meu m-a sunat si mi-a dat pe la nas cu o alta super oferta “bai, ai grija sa nu pleci in concediu luna viitoare pentru ca o sa mergem la Hong Kong la o sedinta si o sa fie misto”. Adica, desi nu imi permiteam din salariul meu sa ma plimb la Hong Kong, mergeam pe banii firmei acolo. Daca nu ma punea Satana sa citesc si sa imi doresc sa vad locul, plecam pe jobul mai bun si mai bine platit, asa… am renuntat la oferta ca sa vad Hong Kong. Nu doar ca l-am vazut, dar apoi am devenit abonat la delegatiile pe Hong Kong si China. Un intreg chin! Zboruri de peste 12 ore, jet leg si acomodarea cu alt fus orar, si peste toate astea multa munca, sedinte, batai de cap. Si nu doar munca, dar si mai multe responsabilitati si… evident si mai mult de invatat si implicit de citit.

In timpul asta, altii, erau promovati in joburile de acasa. Castigau mai bine si dormeau in patul lor in fiecare seara. Si nici nu ii punea nimeni sa citeasca si sa afle chestii noi, erau laudati pentru ceea ce stiau fara sa mai trebuiasca sa mai citeasca.

Problema la mine nu a fost doar ca am avut mult de munca si de invatat, dar m-am si virusat cu asta. In loc sa imi adun bani ca sa imi cumpar o masina frumoasa, sa imi iau o casa mai mare, am ramas bolnav cu prostia asta, ca imi trebuie mereu sa calatoresc, ca sa vad locurile despre care am citit. Chiar si acuma cand scriu pe blog, iar sunt teleleu prin Asia. Asta dupa ore de zbor, trambalari, oboseala. Asta in loc sa fii stat naibii acasa, sa ma uit la colinde si sa mai dau o tura pe la frigider, ca doar cu ocazia sarbatorilor ar fi fost plin cu sarmale si alte chestii normale de mancat.

Asa cum ar face niste oameni normali, pe care nu i-a imbolnavit prostia aia de citit.

Iar calatoritul asta nu e doar obositor, dar e si frustrant. Uite ca ziceam de Asia pe care o tot vizitez de-a lungul a peste 25 de ani. Am vazut cum au iesit unele tari din mizerie si s-au umplut de tehnologie. S-au umplut de infrastructura, de zgarie nori, de sosele, de lumini care iti fura ochii noaptea. O alta lucratura diabolica! Da dependenta, te face sa revii.  Vezi cum au trecut de la drumuri pe pamant batatorit, cel mult pietruit la sosele suspendate si autostrazi cu cate patru-cinci benzi pe sens, cu intersectii incalcite ca spaghetele pe mai multe nivele de se incurca navigatia pe ele. Si pline de masini, semn ca lumea isi permite. Asta in conditiile in care tot in acesti ani, unii dintre ei au trecut de la locomotive pe abur la trenuri de mare viteza, care merg cu peste 350 km/h. E drept ca in aceleasi locuri vezi si civilizatia oprita la nivel de tuk-tuk sau mobre legate la niste tiriflisti de te ia cu capul inainte sa urci in ele. Chiar daca pe mobre scrie Honda sau Yamaha. Si odata ce te lovesti de locurile pe care le vizitezi descoperi ca nu ai citit destul, asa ca o iei de la inceput si iar te pui si citesti… si piticul de pe creier iar gaseste o destinatie noua…

Acasa, e in regula. Nu s-a intamplat mare lucru. Calea ferata a putrezit de tot, iar autostrada asteapta sa isi termine ursii cina sau pranzul ca sa pota trece pe acolo. Cel mai provocator lucru vine din partea politicului, unde oamenii se cearta daca sa voteze sau nu pe unii care le promit steaguri si biserica sau pe cei care le promit progres, dar nu prea stiu pe unde sa il gaseasca.

Poporul trebuie sa fie informat, asa ca se uita la televizor sau pe facebook ca sa isi faca o opinie. Asta e bine, pentru ca nu le mai ramane timp de citit. Nici de calatorit. Asa, oamenii pot avea o viata buna, de calitate, cu un comfort rezonabil care este intrerupt din cand in cand de lamentarile celor care se considera sclavii vestului. Acest vest abominabil care ne seaca resursele si uneori incearca sa ne scoata din zona de comfort.

Un tip aparent destept, cred ca Ezra Pound, spunea ca un sclav este acel om care asteapta sa vina altcineva sa il salveze. As spune ca e o mare prostie. Cum adica, daca tu nu ai chef sa muncesti, nu muncesti! Esti liber, esti independent, esti chiar suveran pe ceea ce tine de tine. Probleme fac doar tampitii care au citit prea mult si isi imagineaza ca toata lumea e ca ei sau ca trebuie sa ii inteleaga. Uneori si cei care pretind ca au citit si se dau progresisti. In ambele cazuri ne vand vestului asupritor. Ne dau pe gratis si ne pun sa muncim.

Ma gandesc serios ca intr-o zi sa ma opresc din citit. Si din calatorit. Sa incep sa investesc in mine. Sa ma informez de la stiri, de pe facebook… etc  Mi-o fi si mie mai bine sa frec menta pe canapea uitandu-ma la televizor in loc sa umblu creanga prin lume. Si poate si mai comod… doar ca … piticul de pe creier spune ca ziua aia mai trebuie sa mai astepte…  mai am inca destinatii si carti pe lista…

Sub Crucea Sfantului Andrei

Acum ca a trecut si ziua Sfantului Andrei, a trecut si ziua nationala, intre timp s-au umplut ai nostri de patriotism si piosenie, dupa atatea zile le-a si trecut… asa ca eu cred ca pot sa incep sa imi dau cu parerea.

Nu vreau sa comentez prea multe despre ziua nationala. In cele din urma este o alegere laica si cat se poate de conventionala, bai nene, la data de… sarbatorim ziua nationala, iesiti cu steagul, cu defilarea, ciolanul si fasolea sau dupa caz muzica patriotica sau populara si hai sa fim romani pentru ca e ziua noastra. Hai baieti ca e doar o zi, nu dureaza mult, va pupati un pic in piata libertatii (ca sa citez pe Caragiale) apoi va intoarceti la ce faceati inainte… va dati in cap sau va infigeti cutite in spate.

Din punct de vedere emotional un fiasco total ziua asta. Ba se gaseste cate un artist mai destept care nu sarbatoreste pentru ca el e mai cu mot, ba cate unul care este minoritar si ofensat, pentru ca i s-a umflat democratia la mansarda, ba… E si aleasa ziua de un mare fel, e frig, ploua, etc… ai face orice ca sa stai la cald si sa te uiti la televizor la fraierii de afara cum se chinuie sa sarbatoreasca cu mucii pana la genunchi. In cele din urma parca zici ca au ales cei din industria farmaceutica ziua, ca ei beneficiaza din plin de pe urma celor ce ies in strada, la ploaie si frig.

Dar sa ne intoarcem la Sf Andrei,  patronul spiritual al Romaniei. Am citit cateva chestii dar nu am intrat in detalii apropos de acest sfant. Foarte sumar, a participat la cina cea de taina, semn ca ii plac chiftelele si vinul, apoi a predicat pana i-a suparat pe unii care l-au ingropat pe undeva prin Patras. Asta dupa ce l-au rastignit pe o cruce in X care a devenit apoi semnul definitoriu al Sfantului Andrei.

Nici asta nu este relevant pentru ce incerc sa spun, pentru ca nu asta era ideea, nu ma gandeam sa il judec pe Sf Andrei indiferent ce a facut el.

Ceea ce incerc eu sa fac, este o paralela intre doua popoare pastorite de acelasi sf Andrei. Unul, asa cum spuneam mai sus, suntem noi, poporul roman. Celalalt, un popor care pare sa aibe ceva radacini la nord de Marea Neagra, dar care s-a format in partea opusa a Europei, in nordul insulei Britanice. Pe vremea cand romanii vorbeau despre noi ca poporul ce locuieste in Dacia, vorbeau despre ei ca picti, cei ce locuiau in Caledonia si se pictau cu albastru. In plus, daca unii il considera pe sfant pedepsit si ingropat in Grecia, altii considera ca omul a bantuit si crestinat Romania, apoi a facut aceeasi chestie cu Scotia, sau Caledonia cum se numea pe vremuri. Adica a avut timp sa propovaduiasca crestinismul pe teritoriul Daciei, apoi s-a tot dus spre vest pana cand a propovaduit acelasi crestinism altor pagani din insula. Practic asta il si face patron spiritual si religios al tarilor pe care le-a pastorit. Complicat de explicat cum a facut el toate astea, dar la religie zice sa crezi si nu sa cercetezi.

Nu cercetez, dar am o dilema, cum putem sa fim atat de diferiti? Noi si ceilalti de care a avut grija Andrei?

Ma uit la un popor mic, care a invatat repede sa navigheze, sa faca barci si sa isi asume curajul de a pleca departe, foarte departe, Un popor de luptatori (de peste 300 ani, coloana vertebrala a armatei britanice, pentru ca imperiul a crescut si apoi s-a bazat pe ei).

Si acuma sa vedem unde semanam. Ambele neamuri, urasc un vecin sau pe cineva din apropiere cu care are conflict de sute de ani. Ambele neamuri sunt iubitoare de alcool. Si noi si ei avem o istorie plina de tradari si de tradatori.

Dar atunci, intrebarea fireasca – ce naiba au ei diferit de poate fi asa de tare admirat?

Ei bine, daca nu citeam legenda lui Scorillo ca fiind a noastra as fi jurat ca e a lor. Cum care legenda? aia cu cei doi caini care se bat pe un ciolan pana vine un lup cu pretentii la ciolan, moment in care cainii se unesc impotriva lupului si il elimina ca sa se poata intoarce la lupta lor. Ei bine, nu am prea mai vazut romanii sa faca front comun pentru o cauza nobila sau mai meschina, dar i-am vazut dezbinati si tragand fiecare pe treaba lui, mai repede unindu-se cu lupul in lupta cu ai lor.

In timpul asta, ma uit fascinat la ceilalti si la cei ii uneste. Desi tara e impartita intre catolici si anglicani , asta stiu doar ei. Pentru restul lumii, daca incerci sa te legi de ciolanul ala pentru care se bat… o faci pe riscul tau. Pentru ca brusc se vor uni si te vor face arsice. Apoi se intorc la bataia dintre ei. Asta nu prea am mai vazut in Romania. La noi e de preferat sa plece lupul cu ciolanul ca sa nu se omoare fratii intre ei pentru ciolan…

Apoi au mizeria aia de ciulin. Pe toate pozele, logo, reclame, semne de circulatie sau tot ce vrei. Ca e un logo sau poza din realitate, ca este ca un desen de copil… ei bine, sa nu te legi de ciulinul oamenilor ca ti-o furi rau de tot. Au ciulinul pe tricou, pe creier, pe imn. Cand noi cantam ca sa ne desteptam ei canta despre ciulini pacii, despre “Flowers of Scotland”. Cand noi ne prefacem ca ne loveste patriotismul, la ei ti se face parul maciuca imediat ce incep sa cante si dubleaza tot cu afurisitul ala de cimpoi. Nu a credeti, ia incercati pe facebook vreun meci de rugby sa vedeti cum canta stadionul. Cica am avea si noi frunza de stejar, macar la rugby. Nu o baga nimeni in seama. A incercat o blonda sa promoveze o frunza de fag. Nici aia nu a prins, a facut blonda si parnaie. Si cam gata, ca doar nu o sa ne reprezinte pe noi vreo buruiana.

Da, inca o chestie care ii uneste, cimpoiul si muzica specifica acestui cimpoi. Aveam si noi naiul, dar afara de francezii amatori de Gigi Zamfir nici naiba nu mai da doi bani pe naiul ala. Fratii vitregi intr-u Andrei marsaluiesc, canta pe stadion, canta la nunta, canta in vacanta, canta la cimpoiul pacii cam peste tot. Mai baga ei si niste tobe. In comparatie, noi… nu mai avem de mult treaba cu naiul. Nici nu stiu cu ce mai avem treaba. Cu manelele poate. Si cu dusmanii din ele.

Si sa nu uit. Au acel kilt. Fereasca sa ii spui fusta, e kilt. Este o intreaga filozofie. Cu tesatura in patratele, cu culori care definesc fiecare mare clan scotian. Cu o gramada de accesorii pe langa. Noi nici iia nu am putut sa o promovam. Nici macar francezii care incercau sa ne ajute. In timpul asta scotienii marsaluiesc mandri in kilt, danseaza la nunti si botezuri in kilt, merg la razboi in kilt. Noua parca ne e rusine de iia aia, acea “la blouse romain”, ca daca ii zicea altfel tusea. In timp cei ei umbla in kilt de nebuni la toate evenimentele importante din viata lor, noi … ne-am indepartat de itari si iie ca de naiba. De umblat in port popular pe la petreceri, nici nu se pune problema, poate doar pe la evenimente care cer expres dres code folcloric. Poate ca pe ei ii ajuta alcoolul, o chestie care uneste cele doua natiuni de betivani. Uneori ma gandesc ca Sf Andrei se trage din vreun zeu betiv.

Au si bere, multaaa bere. Da, au si whisky. Nu este al lor, l-au furat ca si alcool de la irlandezi, l-au rafinat, l-au imbunatatit si acum toata planeta bem scotch (cum spun ei la whisky). Single malt daca se poate. Pentru ca au facut o cultura nationala din acest whisky. Il rafineaza, il marketeaza si il vand la super pret peste tot in lume.

La fel am facut si noi! Caram tuica in peturi de 2-2.5 litri peste tot in lume. Nu seamana a nimic. Cativa producatori mai seriosi au riscat volume mai mari. S-au oprit pentru ca nu prea le-a iesit. Pare ca suntem un neam de moonshineri (pentru cine nu stie ce e un moonshine, ei bine asa se numea alcoolul fabricat ilegal pe vremea prohibitiei si livrat pe sub mana). Hai sa ne uitam la noi. Tuica pe raft in magazine nu se prea gaseste pentru ca nu se prea vinde. In schimb in tara se bea tuica la greu, fabricata cumva in fiecare gospodarie. Si cam toti o muta cu sticle reciclate, dar mai ales in peturi de cantitati mari. Ca sa nu mai vorbim ca tuica nu este denumirea acceptata de toata tara. De exemplu ardelenii folosesc termenul de palinka si apoi se cearta cu ungurii apropos de primii care au facut palinka, sau primii care au gasit cazanul… sau indiferent, ideea este sa descopere care au fost primii.

Mai sunt chestii care seamana si chestii unde suntem total diferiti. Doar ca ramane esentialul. Au cateva simboluri care fac diferenta. Eu am numit cateva. Ei le-au dus dupa ei peste tot. Au dus steagul pe care este reprezentata crucea in X, pe fond albastru ca sa aminteasca de picti. Au ciulinul, au whisky, au birtul (scottish pub), au cimpoiul… Si oriunde ajunge unul de-ai lor vei regasi aceste simboluri.

In paralel, noi nu avem nici simboluri pentru ca le-am uitat sau pentru ca s-a trezit vreun artist idiot care sa “influenteaza” poporul si sa spuna ca nu este in regula. Iar sportul national a devenit cautatul de paie in ochii altora, paie greu de gasit pentru ca ne deranjeaza barna din ochiul personal.

Noi nu avem acea agenda comuna, tipic insularilor. Pe unde mergem ne integram. Nici macar sarmalele si micii pe care i-am imprumutat de la turci nu ne mai reprezinta.

Mi-as dori sa gasesc acel punct comun care sa ne uneasca, sa gasim acele simboluri care sa ne faca mandri de noi. Am avut pentru cateva saptamani tricoul galben. Au mai incercat unii sau altii sa ne trezeasca identitatea nationala. Din pacate, totul se fasaie inainte sa inceapa.

Si nu, asta nu este un discurs suveranist. Este un discurs unionist. Asa cum spuneam de scotieni, si ei sunt divizati de religie, puternic divizati de crezul in biserica catolica sau cea prezbiteriana, dar asta nu ii opreste sa gaseasca alte simboluri care sa ii uneasca peste religie. Care ar fi oare acele simboluri care sa ne aminteasca de acei inaintasi ai nostri care au facut diferenta, care ne-ar aduce inapoi mandria? O intrebare retorica, la care nu mai sper sa gasesc raspuns…

cineva...

 Cu ceva vreme in urma am asistat siderat la o discutie in care niste domni, care printre altele trebuiau sa aibe in grija linistea noastra, povesteau ce aberatii se intamplau in sfera lor de interes si expertiza. La un moment dat unul din ei a comentat ceva de genul, bai cred ca in tara asta mai exista un serviciu paralel cu al nostru si cineva chiar se ocupa de chestiile astea, doar nu s-or baza doar pe noi, ca suntem cam pe niciunde…

Nu asa departe in timp am avut parte de o chestie similara intr-o sedinta de management. Indiferent de subiectul abordat, se punea intrebarea “dar nu avem pe cineva care sa se ocupe?”. Ca si in cazul precedent, oamenii sperau la o echipa de management paralela care sa faca treaba.

Asa mi-am dat seama ca e o chestie nene sa devii CINEVA!  Cineva devii abia atunci cand rezolvi, ai solutii, faci ceea ce nu au altii chef sau nu pot sa faca.

Cred ca asa am si ajuns in tara asta, sa devenim dependenti de cineva. Noi toti stim pe cineva care se pricepe, care face, care trebuie sa faca. A devenit o chestie nationala. Ai o problema si nu stii pe cineva? Nasol moment, nu ti se rezolva problema. Stii pe cineva, te-ai scos! Ori se rezolva problema ori ai pe cine da vina.

Cineva asta este moartea asumarii si responsabilitatii. Este personajul perfect pentru cazurile de “cover your ass” procedure. Pai nu era treaba mea, cineva trebuia sa se ocupe de asta. Cine? Nu stiu, cineva care…

Asa ca in nesimtirea mea am inceput sa insist sa aflu cine este acel cineva. De fiecare data cand aflu ca cineva trebuia sau trebuie sa faca ceva insist pana cand aflu cine naiba e acel cineva. In cazul meu specific, la nivel micro, imi iese. Daca nu aflu cine e cineva, il fac eu pe vreunul din subordine cineva. Si odata ce omul devine cineva, e clar ca el trebuie sa faca ceea ce ari fi facut cineva.

Problema nu sunt insa nici eu si nici cei ca mine. Noi ori gasim pe cineva care sa preia sarcinile lui cineva, ori …ne apucam noi de treaba lui cineva ala, ori… daca nu ne descurcam e bai. Dar cum spuneam, problema nu e la noi, problema e la cei alesi. 

Acolo niste domni si doamne ajunsi CINEVA au o problema in a gasi pe cineva care chiar sa faca treaba

Din pacate pentru noi, ei, cei ajunsi cineva, inca mai spera ca in tara asta mai exista un sistem, un serviciu, cineva, care in paralel cu ei sa le faca treaba.

Ori, asa cum spuneam, daca cineva nu are nume … si nu poate fi tras la raspundere… ramane, ca speram sa apara cineva care sa faca ceva. Iar daca face ceva prost, sa gaseasca pe alt cineva pe care sa dea vina… 

Destul de complexa situatia… noroc ca stiu pe cineva… 

dii murgule, dii...

O stiti pe aia cu bati tot calul care trage?

O vorba veche pe la romani, care incearca sa spuna ca cel care face efort va primi si mai mult de facut, va primi si suturi ca sa faca mai mult. 

In mintea mea mi-am imaginat mereu o caruta trasa de doi cai, unul lenes si unul harnic. Pe cel lenes il lasa vizitiul in pace, pentru ca ce rost avea sa isi piarda timpul cu el, in timp ce il chinuia pe cel harnic sa faca mai mult.

Imaginea asta extrapolata se vede destul de des prin birouri, mai ales prin multinationale. Toti stim cate un cal lenes care o freaca la greu si toti ne intrebam cine tine nene in spate pe lenes/lenesa? cum naiba de scapa si de concedieri, de munca, de raspundere? Asta in timp ce altii muncesc pe rupte, mai sunt si certati si primesc presiune si deadline-uri si de toate. Mai sunt si dati afara cand incep concedierile.

Si am ajuns la o teorie venita din vest, The dead horse theory. O teorie despre proiecte, lucruri prost facute, proiecte care incep rau, continua rau, dar fiind cumva zdroaba vreunuia pus sus pe craca e musai sa se intample. 

Am gasit o explicatie pe care am furat-o de pe net (ca de AI)  si care explica putin teoria asta, in care unii oameni, institutii sau natiuni se confruntă cu probleme evidente care sunt imposibil de rezolvat, dar in loc sa accepte realitatea, se agata si incearca sa le justifice, si nu doar atat dar mai si investesc timp si resurse in aceste proiecte nascute moarte.

Ideea centrala este clara: dacă descoperi ca esti pe un cal mort, cel mai intelept lucru de facut este sa cobori si sa-l “abandonezi”. 

Dar cum spuneam, in practica, se intamplă adesea opusul. In loc de a abandona calul mort, se iau masuri in ceea ce il priveste:

• Se cumpara o sa noua pentru cal.
• Se imbunatateste dieta calului, nu conteaza ca e mort si se arunca fanul pe tarla degeaba
• Schimbarea calaretului face parte din joc. Cu ocazia asta de multe ori se ingroapa un calaret bun pentru ca mortul nu misca nici macar cat o martoaga
• Sa zicem ca totusi calaretul a gasit pe cine sa dea vina asa ca se concediaza managerul de cai si se angajeaza pe acelasi post altul nou, asteptand un rezultat diferit. Aici seamana cu povestea calaretului, un manager bun va avea o problema mare pentru ca nu poate resuscita mortul
• Se organizeaza intalniri pentru a discuta cum sa creasca viteza calului mort.
• Se creaza comitete sau echipe de lucru pentru a analiza problema cailor morti din toate unghiurile.

Aceste comitete lucreaza luni de zile, pregatesc rapoarte si în cele din urma concluzioneaza ceea ce era deja evident: calul este mort.

• Se justifica eforturile prin compararea calului cu alti cai morti similari, ajungand la concluzia că problema era lipsa de pregatire a celor care aveau grija de cal. De aia ziceam ca orice calaret sau manager de cai isi va vedea cariera zdruncinata din cauza gloabei moarte
• Se propun cursuri de pregatire pentru cal, ceea ce presupune cresterea bugetului. Asta chiar e o parsivenie interesanta, dar apropo de calul lenes de la inceput, ati remarcat cati se salveaza din bugetele si comisiile care au grija de cai morti?
• Se redefineste conceptul de „mort" pentru ca oamenii inca mai cred in calul cela, dupa ce s-au aruncat atatia bani pe geam, vor sa verifice daca acel cal mai are posibilitati.

O lectie scumpa asta cu calul sau caii morti. De prea multe ori, calul (proiectul sau ideea) vreunuia de sus moare dar este inca tratat ca viu. Ca moare pentru ca asa s-a nascut. Ca moare pentru ca managementul schimbarii a decis ca nu mai e nevoie de el. Indiferent din ce cauza moare… calul tot mort ramane. Dar daca organizatia a dat bani multi pe calul ala nu poate accepta ca e mort. Asa ca mai baga niste bani in mort, si baga pana cand ori cade al de a venit cu proiectul, ori se trezeste cineva suficient de sus pus sa ingroape calul.

Unde se lipeste asta de batutul calului care trage? ei bine, calul care trage, daca ajunge sa aibe grija de calul mort … si-o fura. In schimb calul lenes va trai excelent pe spinarea calului mort. Va cere resurse de resuscitare, va avea scuze funerare, va plimba hartii justificative prin care isi valideaza pozitia de neclintit in organizatie - cea de profitor de cal mort.

Acuma… fiecare cu grajdul lui, dar daca nu vrei sa arunci banii pe cai morti… scapa de aia lenesi si foloseste resursele mortului pentru aia pe care ii bati, ca doar de aia ii bati, ca trag.

Rugby

 Intr-o lume in care barbatii devin micsunele si mimoze, o lume in care feminismul a progresat atat de mult incat barbatii incep sa isi doreasca sa fie femei a ramas totusi un sport in care barbatii raman barbati, in care forta, viteza, coordonarea, munca de echipa fac diferenta. Un sport in care si fair play-ul a ramas in spiritul jocului. Un sport al domnilor.

Ei bine, era o vreme in care in tara noastra, frunza de stejar avea o doza mare de mandrie atunci cand se batea cu garoafa englezeasca, cu trifoiul irlandez sau cu ciulinul scotian cumva de la egal. Am lasat deliberat cocosul galic de-o parte, pentru ca acum, despre un representant al lor as vrea sa vorbesc, pentru ca am avut onoarea sa il cunosc pe antrenorul de azi al celor ce poarta frunza de stejar.

Omul a venit in Romania si a preluat o echipa oarecum in degringolada. A facut o analiza a ceea ce se intampla in echipa aia si a iesit o analiza de tara incredibil de precisa.

Ce ii spuneau elevii lui la antrenament? Pai na, asa suntem noi romanii, mintim. Asa suntem noi, lenesi… furam, etc, etc… Oamenii si-au pus singuri eticheta si eticheta era a unui produs de slaba calitate. Daca extrapolam la tara, vedem acelasi lucru, un popor in depresie, care nu mai spera la un viitor, care atunci cand se refera la propria tara pare mai degraba pus pe glumite de autobaza. Si chiar daca nu ne convine astia suntem. Noi vorbim despre Romanica si locuitorii ei de parca nu am face si noi parte din ei.

Ca si in echipa de rugby, nu lucram in echipa, ne atacam unii pe altii, ne concuram mai mult intre noi decat cu cei din afara. Mai rau chiar, ne aliem cu cei din afara impotriva alor nostri.

O natiune in depresie care isi plange de mila.

Ei bine, se stie ca nu sunt mare fan al francezilor. Dar in cazul asta am devenit un mare fan al cocosului galic care antreneaza frunzele de stejar.

Pentru ca dupa ce a facut analiza echipei s-a pus pe munca cu ei. I-a pus si pe ei la munca – mai intai conditie fizica. Pentru ca nu se poate sa fii puternic daca nu te antrenezi sa fii puternic. Si da, nu au infrastructura, nu au sala de forta adecvata, nu au multe, dar francezul a gasit variante si alternative. Pentru ca daca vrei ceva poti, pentru ca daca iti doresti sa fii puternic si sa te antrenezi, gasesti o forma de a te antrena. 

Ideea era sa se opreasca din plans de ce nu au si sa construiasca cu ce au. Si apoi a cerut disciplina, pentru ca disciplina bate scuzele. Si oamenii aia au inceput sa se antreneze, ca sa recupereze cei aproape 60% lipsa antrenament din programul lor (in comparatie cu cei cu care urmau sa se bata). 

Apoi a inceput sa lucreze la psihicul lor. Si de fapt asta cred ca e cea mai importanta parte din antrenament. Mi-a placut sa il aud spunand – bai romanilor, voi v-ati ascultat imnul? Nu zice acolo nimic despre lene, minciuni si furturi. Acolo zice despre lupta! Despre credinta, despre mandria pe care ar trebui sa o aveti.

Cum ar fi sa trebuiasca sa ne cantam imnul in fiecare dimineata. Sa avem 5 minute in care sa ne amintim ca trebuie sa ne trezim, ca trebuie sa luptam pentru noi, ca ar trebui sa fim mandri de ceea ce am fost si suntem. Nu sa ne ingropam in noroi cu etichete care nu ne fac cinste.

Omul a mai facut o remarca. Trebuie sa lupti. Poate nu o sa ajungi la vitorie mereu, dar trebuie sa lupti, sa se vada ca iti doresti sa castigi, pentru ca daca doresti si lupti ai sanse mai mari sa castigi decat cel aflat in letargie. Daca nu lupti ai pierdut inainte sa inceapa jocul. Trebuie sa crezi ca e mai bine sa lupti si sa pierzi cu onoare, dar sa iti dai sansa mandriei ca ai facut ceva, decat sa fii spectator la propria infrangere.

Echipa aia si-a recastigat mandria, baietii au inceput sa creada in ei si sa castige. Cred ca prea putina lume stie, dar s-au calificat la turneul Mondial din Australia. Au reusit sa bata pe altii care au si infrastructura, si bani, si … orice. Pentru ca au ajuns sa lupte si sa isi doreasca sa castige.

Pentru ca despre asta e vorba, sa iti doresti sa lupti. Iar daca lupti imposibilul devine posibil. 

Ar fi un pas mic pentru o natiune care vrea sa se trezeasca. Un pas care sa spuna – copiii trebuie sa faca sport. Sa invete sa se bata, sa invete ce este competitia, sa invete ce inseamna spirit de echipa. Pentru ca sportul, mai mult decat puterea fizica antreneaza si pe cea psihica. Noi trebuie sa invatam sa ne pregatim copiii sa lupte, sa fie competitivi si nu sa ii cocolosim, sa ii pufosim.

Imi amintesc ce imi povestea un fost coleg american atunci cand l-am intrebat de ce e asa important pentru el in interviuri sa afle ce sport au facut candidatii. Raspunsul a fost debordant, cei care au facut sporturi de echipa inteleg munca in echipa, inteleg sa colaboreze, inteleg cat de nasol e sentimentul unui meci pierdut pentru ca unul din echipa nu a fost parte din echipa. Cei care au facut sporturi individuale pot fi foarte buni pe joburi care cer astfel de oameni. Si indiferent de sport, toti inteleg ce inseamna competitia, ce inseamna sa te bati pentru un obiectiv.

O natiune care nu intelege importanta sportului, a competitiei, a sentimentului de victorie, nu va reusi sa se ridice si sa lupte. Vom continua sa ne rontaim intre noi, sa ne gasim scuze idioate pentru toate prostiile pe care le facem. Vom continua sa ne omoram intre noi ca sa le facem pe plac strainilor pe care vrem sa ii multumim.

Asta nu este un speech despre suveranism, oricat s-ar crede ei mai destepti, in cele din urma sunt tot un grup de romani impotriva altor romani.

As vrea sa cred ca este o pledoarie pentru sport, locul acela unde se identifica leaderii, unde se vad antrenorii, cei care investesc in altii, locul unde competitia, dorinta de lupta conteaza. Pentru ca asa vom incepe sa simtim gustul victoriei si sa redescoperim si mandria noastra pierduta.

Si daca nu ma credeti, amintiti-va ce sentiment fain am avut atunci cand nationala de fotbal a umplut stadioanele Europei de tricouri galbene. 

A fost o floare cu care nu am facut primavara, dar oare daca am investi in mai multe flori…

PR in HR

Oamenii au de ales intre trei candidati. Primul din ei are doua amante pe langa nevasta, bea de dimineata pana seara, pe langa problemele cu alcoolul i s-au reprosat de multe ori si probleme de caracter, un om capabil sa promita fara sa livreze.

Al doilea candidat a fost dat afara de doua ori din functie, un alt mare betiv, care bea macar o sticla de whisky pe seara, fumeaza ca un turc si este si incapatanat ca un catar.

Al treilea candidat, un fost veteran de razboi, un om care a luptat in prima linie, un om sigur pe convingerile lui, disciplinat, vegetarian, nefumator, nu si-a inselat niciodata partenera.

Cel mai vechi truc din lume in materie de resurse umane… ca vorba aia, pe care sa il alegi? din punct de vedere moral, nu merge nici cel cu amantele si nici betivul, nu? Asa ca il luam pe al treilea, care mai are un plus e si un talentat pictor, caruia insa nu i s-a dat nici o sansa.

Acuma sa spun poanta - cei trei descrisi sunt Franklin D Roosevelt, Churchill si Hitler. Cred ca dupa descrierea asta cei mai multi l-ar alege pe Hitler ca sa le fie coleg. Doar ca asa cum spuneam este un mic truc la mijloc. Informatia este trunchiata. Ne prezinta doar o anumita parte din personalitatea omului. 

Problema cea mai mare este in partea de informatie care lipseste. 

Cat de cinic sa fii sa decizi ca anume rase trebuie exterminate? Cat de nepasator fata de propriul popor pe care l-a dus intr-o prapastie. 

Am vazut chestia asta mult prea de multe ori. Am vazut cum pe Steve Jobs l-au inlaturat din Apple pe motiv ca e prea dur cu oamenii. Cei care au venit dupa el au bagat Apple in buda si i-au dat sansa sa isi rascumpere firma si pozitia. 

Am vazut cum oameni competenti au fost inlaturati pe motive diferite, ca sa faca loc unora total incompetenti dar cu o poza ireprosabila. Asta pentru ca nimeni nu avea si restul pozei, cea in care cei facuti frumos din PR aveau cadavrele ascunse bine in dulap.

Pentru ca aici am vrut sa ajung. Cei ce supravietuiesc in roluri de top au un PR perfect. Au un marketing personal excelent. Ca sa fie asa, se feresc, nu isi asuma, gasesc vinovati pentru prostiile pe care le fac, gasesc scuze pentru rezultatele nesatisfacatoare, iar ei supravietuiesc pentru ca au un PR excelent. 

Iar PR… ei bine, ei stiu sa fie draguti cu colegele mai putin dragute, sa fie prezenti si vizibili in fata sefilor, sa nu ia decizii care sa li se poata sparge in cap…

Deci, daca reusesti sa pozezi intr-un sfintisor, sa pupi fundurile care trebuie si sa iti pui poza corecta, ai toate sansele sa fii ales acolo unde vrei sa ajungi. Cand se vor prinde va fi ori prea tarziu ori vor accepta alegerea pentru ca nu vor recunoaste ca au ales prost, asa ca …

ce incerc sa spun, uitati-va in jur si incercati sa faceti diferenta intre doar PR si cei ce pot face lucrurile sa se miste. Cei din urma vor supara, ofensa, vor crea emotii de toate felurile, dar vor aduce rezultate. Ceilalti, cei care au doar PR vor avea scuze pentru tot ce nu se realizeaza, in plus vor convinge pe toti ca traiesc excelent si ca de fapt asa trebuia sa fie. Si uite asa vor disparea vremurile bune…

la masa sau in menu?

 America retrage trupe din Romania… si toata lumea are subiect de discutie. Vom fi lasati singuri in fata rusilor… ce ne facem?

Cei care ii asteapta pe rusi se distreaza maxim cand citesc stirea. Au scos pancartele cu “na, v-am zis? i-ati pupat pe aia in fund si acum va lasa balta”  As incerca sa le spun ca doar cand vor fugi investiile americane rupand pamantul vor avea dreptate. Pana atunci e vorba de altceva, e vorba de o negociere in care America greseste din nou in fata Rusiei, face o concesie, reduce trupele, iar acum asteapta o concesie inapoi din partea Rusiei.

De sute de ani, stilul rusesc de negociere e acelasi, primeste concesia si considera ca i se cuvine, iar daca i se cuvine, nu o sa faca o concesie inapoi. Chiar in acest mandat Trump le-a facut concesii, convins fiind ca va opri razboiul din Ucraina, iar Putin s-a imprastiat de ras, ba chiar l-a luat la misto. Chiar daca Trump s-a enervat si ca urmare a reactiei rusesti si-a reconsiderat pozitia fata de Ucraina, o mare parte din rau se produsese deja.

Aici insa, trecand peste varful la iceberg, problema e mai profunda. America nu intelege de ce sa ii apere pe cei cu care se concureaza ecoomic. Pentru ca in acceptiunea celor care au votat Trump, Europa este un concurent economic inainte de a fi partener militar. Intrebarea lor este aceeasi, de ce sa bagam bani si resurse pentru a apara pe astia? Iar cand ne ducem sa facem afaceri negociaza la sange cu noi fiecare cent sau dolar.

In plus, Trump ca persoana si cei din camarila lui mai au o problema, cei care conduc Europa sunt pe stilul lui Biden si al democratilor. In timp ce America incearca sa se scuture de socialismul liberal indus de democrati, Europa este cat se poate de adancita in acel program putin utopic.

Asa ca, in mintea americana se pune intrebarea - de ce sa nu impusc doi iepuri, le fac si rusilor o concesie, le arat si europenilor pisica, ia sa vedem ce iese.

Spuneam intr-o alta postare ca mintea americana e focusata pe jocul de poker. Un joc care dureaza putin, cartile se fac repede, miza creste repede, rezultatul apare repede, iar bluful e parte din joc.

Pentru americani, se joaca o mana la poker. Au aruncat miza pe masa si acum asteapta sa vada care pass, care fold, care raise… in final trag linie si vad daca au castigat sau pierdut. Au resurse destule sa mai joace multe maini…

Problema la jocul de poker este ca uneori potul se misca destul de rapid intre jucatori si ca surprizele apar de unde nu te astepti. Chiar daca esti as in statistica si incerci sa joci cea mai buna varianta, norocul sau ghinionul conteaza al naibii de mult.

Iar in jocul asta mai apar si alte natiuni care nu sunt neaparat la masa de joc pentru ca vor ci pentru ca nu au de ales. Britanicii, nemtii si francezii sunt la masa pentru ca daca nu ar fi la masa ar fi in menu. Asa cum suntem noi. Ne vand sau ne cumpara, ne dau de la unii la altii in functie de interesul lor imediat sau de lunga durata, in functie de strategiile pe care le gandesc. Am vrea si noi sa jucam o mana, dar din pacate, noi suntem in potul de pe masa.

Si am ajuns la punctul la care doream sa ajung. Ce nu se vede de sub varful icebergului. Britanicii nu mai au resursele Indiei si nici ale altor colonii, nu mai au resursele care ii faceau sa doarma linistiti din punct de vedere economic. Cei care au eliberat resursele alea sunt americanii. Exact acei care astazi sufera din cauza jocului economic pe care il fac vechile colonii.

Ce nu se vede inca destul de clar este si suferinta germanilor. Industria lor de top este puternic afectata de situatia generala. Incepe sa apara nori negri de recesiune. Ca sa rezolve problema, americanii au facut o mutare la cacealma. Din punct de vedere militar, germanii erau in menu, pentru ca asa sunau acordurile semnate dupa cel de-al doilea razboi mondial. Ei bine, tocmai au fost mutati din menu la masa. Au primit verde sa se inarmeze, sa isi creasca armata, sa faca ce stiu ei foarte bine, riguros si inginereste. Nu doar ca au primit verde, dar sunt chiar incurajati…

Acum aproximativ o suta de ani, nemtii erau in durere economica si sociala. Atunci s-au inarmat fara sa primeasca voie. Rezultatul a fost mai mult decat spectaculos, un show psihedelic imens cu artificii, petarde, muzica de mars si mult dans in transee pe basi si tobe de Wagner. 

Mi-e si frica sa ma gandesc ca i-ar tenta sa mai puna de un sequel la chestia aia. 

Un pic de recapitulare. America nu mai vrea sa plateasca pentru serviciile de bodyguard fara sa primeaca pupaturi de mana in schimb, cumva trec serviciile alea in zona taxei de protectie. Ca sa pastreze aroma de legitimitate, le-a sugerat celor pe care ii servea sa se descurce cumva singuri. Si respectivii au luat-o adliteram, in loc sa inteleaga ca trebuie sa plateasca taxa de protectie s-au apucat de cioplit bate si prastii.  

Si daca tot vorbeam de jocuri, rusilor le place sahul, ei prefera sa faca strategii, sa mute cu gandul la viitoarele mutari, sa incerce sa influenteze ce se va intampla cu ceea ce se intampla acum. O filozofie diferita dar care a functionat destul de bine. Ca vorbeam de showul psihedelic pus in opera de nemti, lumea uita ca pe contractul de sponsorizare scria Ribentropp - Molotov. Lumea uita ca rusii au facut de asa fel incat nemtii sa cante uvertura, sa intre in Polonia ca prima miscare.  Miscarea ruseasca a fost sa intre din partea cealalta in Polonia. Au continuat concertul si desi au cantat aceleasi note, baietii rai au ramas doar nemtii. In acelasi stil i-au facut pe toti sa le fie aliati impotriva baietilor rai, ca mai apoi cand au prins putere sa mute pe tabla si pieselor lor si ale celor pe care i-au fraierit.

Iar acum, sa vedem ce avem la masa de joc. EI bine avem un jucator de sah care stie judo. O combinatie de strategie, de folosit forta adversarului ca sa obtii avantaje. El se confrunta cu un jucator de poker, care crede ca resursele sunt infinite si ca poate sa amestece cartile de cate ori are el nevoie. Pentru ca a mai facut-o, a reusit sa joace de suficient de multe ori la cacialma astfel incat sa isi salveze imperiul, ba chiar sa il si mareasca.

Asta e varful la iceberg. Ce nu se vede, ei bine, un jucator de Go, care tace si face. Niste ingineri lipsiti de simtul umorului, care vor rabufni cand vor descoperi ca au fost fraieriti, iar din frustrarile lor nu iese niciodata ceva bun. Mai avem la masa niste briti obositi si mahmuri dupa prea multi ani de lene si betii crunte. Mai sunt si niste aroganti lenesi care prefera sa se parfumeze in loc sa faca dus si care mai au putin si vorbesc araba.

Daca ma intrebati unde  suntem noi… ei bine, noi suntem in menu sau in pot. Depinde de cei de la masa de joc si de resursele lor militare, de interesul celor care fac cartile si le joaca unde vom sfarsi.

Iar daca ne credem smecheri si facem scandal sforaitor, ne umflam muschii aiurea pe la tarabe… pai na, asa face si gaina sau porcul prin curte inainte sa ajunga supa sau friptura…

echilibristica...

 Citeam niste chestii despre echilibrul dintre munca si viata personala in firme, dar mai ales in corporatii. Tanara care se exprima in revista Business magazin era foarte pornita pe acest concept, destul de socialist dupa parerea mea, in care oamenii muncesc cat pot si castiga cat reusesc sa isi negocieze, de obicei mai mult decat merita.

Am comentat acolo despre diferenta intre generatia mea, o generatie de flamanzi iesiti din communism, care munceam pe rupte, invatam pe rupte, faceam tot ce puteam ca sa ne afirmam, sa crestem in firme si generatiile urmatoare. Intre momentul in care noi munceam ca nebunii si vremea de azi, corporatiile au venit in tara noastra, au aparut multe joburi, oamenii au inceput sa isi gaseasca usor de lucru. De la momentul in care un salar de corporate parea extraordinar si momentul in care oricat ai primi nu e destul, au trecut cam zece ani. Cei ce traiau in 20% somaj luau orice job pe oricat bati, cei ce au prins somaj sub 3%-4% au inceput sa faca nazuri, sa isi bata joc de vremurile bune pe care le traiesc.

Imi amintesc o chestie legata de cantina in primul meu job dintr-o multinationala. Veneam de la un job unde pranzul se impartea cu soldatii. Mancarea la marmita si branza exagerat de sarata erau cam orice primeai. Si mancai stand in fund pe iarba undeva pe camp. In corporatie, cantina arata ca o farmacie. Aveau 3 firme de catering, pe alese, cu mancare traditionala, cu fast food si mancare asiatica. Mi se parea raiul pe pamant, si ma socau colegii mei care reclamau in permanenta ceva legat de servire, de mancare, de cam orice se intampla in cantina. Dupa vreo 3 luni faceam si eu nazuri. Ma obisnuisem cu binele si nu imi mai ajungea. Trecusem de la faza macar sa fie ceva de mancare la faza margarete Michelin sau stele Pirelli… ca deh, cu fitele ne obisnuim repede si vrem tot mai mult.

Dupa ce beneficiarii vremurilor bune au balacarit corporatiile in fel si chip, dupa ce au pus de greve, de reclamatii, dupa ce nu le-a placut nimic a venit vremea schimbarii.

 

Acum corporatiile incep sa concedieze. Oamenii aia bine platiti, care au productivitatea scazuta pentru ca ii intereseaza mai mult echilibristica personala si alte povesti se vad in pozitia de a isi pierde joburile. Le citesc postarile pline de frustrare, le citesc mania si supararea pe corporatiile care isi reduc activitatea si ii lasa someri.

Da, ei nu au cum sa realizeze ca aceste corporatii au venit la noi cand noi eram flamanzi si munceam pe rupte, ca aceste corporatii au nevoie de productivitate, de profit, au nevoie sa faca bani ca sa supravietuiasca si sa nu dispara. O chestie irelevanta pentru cei care considera ca totul li se cuvine pentru ca au trait un mic huzur corporatist.

 

Acum ii vad pe cei din multinationale cum se indreapta spre alte orizonturi, cum cauta alti flamanzi, cum cauta pe unii care sa munceasca si care sa fie mai putin protejati social. Pentru ca profit. Cum spunea Benny Franklin de pe hartia de 100 usd, cand banii vorbesc, nimanui nu ii mai pasa de gramatica.

 

Ce nu inteleg insa romanii este altceva. Asa cum corporatiile pleaca dupa unii flamanzi, care sa munceasca si sa ceara putin, la fel se intampla cu flamanzii care au venit la noi, pentru ca vad plin de imigranti care muncesc pe rupte in comparatie cu ai nostri, uneori chiar merita sa fie platiti mai bine pentru munca pe care o fac.

Si culmea,  ai nostri se supara pe multinationale ca fac profit, ei bine aia din corporatii, inainte sa caute profitul au ingropat niste milioane in tara noastra.

Asiaticii au venit cu palma in fund si toti bani pe care ii fac ii trimit acasa. Astia repatriaza profit fara sa fi facut nici o alta investitie in afara muncii lor.

In cele din urma suntem si inlocuiti, si lasati fara bani. Si mai facem si pe desteptii. 

Criza ce vine ne va trezi. Sper ca mai devreme. Desi cum la noi criza ajunge mai tarziu decat la altii si cum noua ne place sa fim lenesi si sa ne plangem de mila, tare mi-e ca ne va trezi cand ne va durea la fel cum ne-a durut in anii ’90.

Ca de obicei sper sa ma insel. Doar ca de obicei am sperat sa ma insel si am cam nimerit cu cobea mai rau decat Nostradamus…