Rugby

 Intr-o lume in care barbatii devin micsunele si mimoze, o lume in care feminismul a progresat atat de mult incat barbatii incep sa isi doreasca sa fie femei a ramas totusi un sport in care barbatii raman barbati, in care forta, viteza, coordonarea, munca de echipa fac diferenta. Un sport in care si fair play-ul a ramas in spiritul jocului. Un sport al domnilor.

Ei bine, era o vreme in care in tara noastra, frunza de stejar avea o doza mare de mandrie atunci cand se batea cu garoafa englezeasca, cu trifoiul irlandez sau cu ciulinul scotian cumva de la egal. Am lasat deliberat cocosul galic de-o parte, pentru ca acum, despre un representant al lor as vrea sa vorbesc, pentru ca am avut onoarea sa il cunosc pe antrenorul de azi al celor ce poarta frunza de stejar.

Omul a venit in Romania si a preluat o echipa oarecum in degringolada. A facut o analiza a ceea ce se intampla in echipa aia si a iesit o analiza de tara incredibil de precisa.

Ce ii spuneau elevii lui la antrenament? Pai na, asa suntem noi romanii, mintim. Asa suntem noi, lenesi… furam, etc, etc… Oamenii si-au pus singuri eticheta si eticheta era a unui produs de slaba calitate. Daca extrapolam la tara, vedem acelasi lucru, un popor in depresie, care nu mai spera la un viitor, care atunci cand se refera la propria tara pare mai degraba pus pe glumite de autobaza. Si chiar daca nu ne convine astia suntem. Noi vorbim despre Romanica si locuitorii ei de parca nu am face si noi parte din ei.

Ca si in echipa de rugby, nu lucram in echipa, ne atacam unii pe altii, ne concuram mai mult intre noi decat cu cei din afara. Mai rau chiar, ne aliem cu cei din afara impotriva alor nostri.

O natiune in depresie care isi plange de mila.

Ei bine, se stie ca nu sunt mare fan al francezilor. Dar in cazul asta am devenit un mare fan al cocosului galic care antreneaza frunzele de stejar.

Pentru ca dupa ce a facut analiza echipei s-a pus pe munca cu ei. I-a pus si pe ei la munca – mai intai conditie fizica. Pentru ca nu se poate sa fii puternic daca nu te antrenezi sa fii puternic. Si da, nu au infrastructura, nu au sala de forta adecvata, nu au multe, dar francezul a gasit variante si alternative. Pentru ca daca vrei ceva poti, pentru ca daca iti doresti sa fii puternic si sa te antrenezi, gasesti o forma de a te antrena. 

Ideea era sa se opreasca din plans de ce nu au si sa construiasca cu ce au. Si apoi a cerut disciplina, pentru ca disciplina bate scuzele. Si oamenii aia au inceput sa se antreneze, ca sa recupereze cei aproape 60% lipsa antrenament din programul lor (in comparatie cu cei cu care urmau sa se bata). 

Apoi a inceput sa lucreze la psihicul lor. Si de fapt asta cred ca e cea mai importanta parte din antrenament. Mi-a placut sa il aud spunand – bai romanilor, voi v-ati ascultat imnul? Nu zice acolo nimic despre lene, minciuni si furturi. Acolo zice despre lupta! Despre credinta, despre mandria pe care ar trebui sa o aveti.

Cum ar fi sa trebuiasca sa ne cantam imnul in fiecare dimineata. Sa avem 5 minute in care sa ne amintim ca trebuie sa ne trezim, ca trebuie sa luptam pentru noi, ca ar trebui sa fim mandri de ceea ce am fost si suntem. Nu sa ne ingropam in noroi cu etichete care nu ne fac cinste.

Omul a mai facut o remarca. Trebuie sa lupti. Poate nu o sa ajungi la vitorie mereu, dar trebuie sa lupti, sa se vada ca iti doresti sa castigi, pentru ca daca doresti si lupti ai sanse mai mari sa castigi decat cel aflat in letargie. Daca nu lupti ai pierdut inainte sa inceapa jocul. Trebuie sa crezi ca e mai bine sa lupti si sa pierzi cu onoare, dar sa iti dai sansa mandriei ca ai facut ceva, decat sa fii spectator la propria infrangere.

Echipa aia si-a recastigat mandria, baietii au inceput sa creada in ei si sa castige. Cred ca prea putina lume stie, dar s-au calificat la turneul Mondial din Australia. Au reusit sa bata pe altii care au si infrastructura, si bani, si … orice. Pentru ca au ajuns sa lupte si sa isi doreasca sa castige.

Pentru ca despre asta e vorba, sa iti doresti sa lupti. Iar daca lupti imposibilul devine posibil. 

Ar fi un pas mic pentru o natiune care vrea sa se trezeasca. Un pas care sa spuna – copiii trebuie sa faca sport. Sa invete sa se bata, sa invete ce este competitia, sa invete ce inseamna spirit de echipa. Pentru ca sportul, mai mult decat puterea fizica antreneaza si pe cea psihica. Noi trebuie sa invatam sa ne pregatim copiii sa lupte, sa fie competitivi si nu sa ii cocolosim, sa ii pufosim.

Imi amintesc ce imi povestea un fost coleg american atunci cand l-am intrebat de ce e asa important pentru el in interviuri sa afle ce sport au facut candidatii. Raspunsul a fost debordant, cei care au facut sporturi de echipa inteleg munca in echipa, inteleg sa colaboreze, inteleg cat de nasol e sentimentul unui meci pierdut pentru ca unul din echipa nu a fost parte din echipa. Cei care au facut sporturi individuale pot fi foarte buni pe joburi care cer astfel de oameni. Si indiferent de sport, toti inteleg ce inseamna competitia, ce inseamna sa te bati pentru un obiectiv.

O natiune care nu intelege importanta sportului, a competitiei, a sentimentului de victorie, nu va reusi sa se ridice si sa lupte. Vom continua sa ne rontaim intre noi, sa ne gasim scuze idioate pentru toate prostiile pe care le facem. Vom continua sa ne omoram intre noi ca sa le facem pe plac strainilor pe care vrem sa ii multumim.

Asta nu este un speech despre suveranism, oricat s-ar crede ei mai destepti, in cele din urma sunt tot un grup de romani impotriva altor romani.

As vrea sa cred ca este o pledoarie pentru sport, locul acela unde se identifica leaderii, unde se vad antrenorii, cei care investesc in altii, locul unde competitia, dorinta de lupta conteaza. Pentru ca asa vom incepe sa simtim gustul victoriei si sa redescoperim si mandria noastra pierduta.

Si daca nu ma credeti, amintiti-va ce sentiment fain am avut atunci cand nationala de fotbal a umplut stadioanele Europei de tricouri galbene. 

A fost o floare cu care nu am facut primavara, dar oare daca am investi in mai multe flori…