plangeri si sesizari

 Printre alte prostii invatate pe la scoli de business si multinationale, una care mi-a ramas scrisa pe neuron e legata de indicatorii de performanta. Si nu doar masuratul ci si “pictatul” lor cum obisnuiam eu sa spun atunci cand descopeream pe cate un coleg care ajusta rezultatele intr-o directie sau alta. Oh... sa fiu cinstit, si eu am pictat de multe ori indicatorii, ca sa ii mai ajustez putin, uneori chiar putin mai mult…

  Intrebati cum? Pai simplu – ba schimbi baza de calcul la care te raportezi, ba ii fragmentezi ori ii cumulezi, ba in valoare absoluta ba in procente, dupa caz.

   Dar cea mai tare chestie am intalnit-o lucrand in serviciul cetateanului, pentru ca nu exista ceva sa bata imaginatia atunci cand vine vorba de solutii alternative.

   Deci, se ia firma care rezolva problemele publicului si cum ii masori performanta altfel decat prin numarul de reclamatii primite vs numarul de reclamatii rezolvate. Ideea e ca ar fi bine sa nu aibe cetatenii reclamatii – semn ca treaba merge bine, iar pe cele pe care le au sa le rezolvam repede.

   Bine, bine dar te lovesti de cateva chestii interesante – ar fi cam trei mari categoriiL cetateni reclamagii prin natura lor, cetateni cu agende personale puternice si cetateni cu probleme pe bune.

   Dar pentru ca vorbeam de indicatori de performanta o sa povestesc mai intai despre oamenii care au reclamatii pe bune. Ei suna si cer sa se rezolve o problema. Pentru ca firma despre care vorbim desi e una din cele mai bune in domeniu nu e perfecta, apar probleme si suna destul de multi.

   Si ca sa le rezolvi problemele trebuie echipe de interventie care sa mearga pe traseu, sa faca o constatare acolo, daca se justifica reclamatia atunci sa si rezolve problema, ce mai bataie de cap, costuri asociate si indicatori de performanta afectati din cauza ca reclamatiile se numara la catastif. 

   Cum reclamatiile veneau pe telefon, mai era si o ditai echipa de dispeceri care sa raspunda la tot felul de telefoane, asa ca solutia a fost simpla. Pentru inceput o chestie de cost reduction – oamenii au instalat o centrala telefonica performanta care avea cinci numere de telefon directionate intr-un singur terminal. Asa ca sunai si vedeai daca iti raspunde cineva pentru ca la acel un terminal raspundea doar o singura persoana, pe rand celor care aveau noroc sa o nimereasca libera. Restul… nu aveau decat sa astepte sa le vina randul sau sa se roage sa aibe noroc. 

   Rezultatul imediat a fost spectaculos pentru au scazut numarul de reclamatii intr-un mod incredibil aproape la 20% fata de perioada anterioara. Asta cumulat cu un cost reduction pe masura – mai putini dispeceri, mai putine interventii (deci mai putine echipe de interventie).  

   Si nu a trebuit nimeni sa picteze nici un indicator de performanta – totul era numarat pe bune – cate telefoane primite si cate actionate. 

Simplu nu? Nu vrei reclamatii, scoti telefonul din priza.

   Atat doar ca nenorocitii aia de cetateni nu au priceput nimic – au inceput sa caute numere de telefon alternative si sa sune pe la toate celelalte departamente si sa se planga. Prin natura actiunilor lor nesabuite au crescut nivelul de stres in firma! Toata lumea primea telefoane si cereri de pus pile la cei cu interventiile. Drept e ca cei care puteau misca lucrurile si prioritiza niste interventii peste rand beneficiau si de oarece bonus de performanta din partea celor fericiti, carora li s-au rezolvat problemele.

   Beleaua e ca rezolvarile pe usa din dos nici nu acopereau diferenta intre cei ce apucau sa reclame si cei ce ar fi vrut sa o faca iar sistemul de bonusare personala nu era prea dorit nici de cetateni si nici de managementul firmei – care prin niste actiuni fulger a destructurat cateva grupari de interventie ce lucrau de capul lor si facea un ban gramada folosind bunurile firmei in scop personal si personalizat.

   Deci… revenind la cetatenii astia care nu inteleg nimic din indicatorii de performanta – cand au vazut ca nu le iese cu telefonul s-au pus frate sa reclame pe facebook toate prostiile, de la probleme operationale serioase pana la faptul ca stau cu orele si nu le raspunde nimeni la telefon. Ce mai, a devenit clar ca trebuie facut ceva. Altceva.

   In cele din urma, problema a primit o solutie si mai inedita – copiata din zona firmelor de servicii IT care si-au externalizat call centerele in zone low cost de nu te mai intelegi cu indienii si pakistanezii convinsi ca vorbesc engleza. Deci cum spuneam, firma a deschis un call center intr-o zona mai indepartata care vorbeste romaneste cu un accent mai aparte. Suna omul si zice ca are o reclamatie, sa vina masina pe strada “zyx”.  Cere tanti de acolo detalii, isi noteaza, pune reclamatia frumos in sistem, adica ce a inteles ea din reclamatie – ca deh, daca nu a vazut Timisoara niciodata, nu are cum sa nimereasca numele de strazi cu rezonanta germana sau maghiara. Asa ca din ce a inteles ea apare o mica pierdere la traducere pe care nu o intelegea echipa de interventii, care echipa… oricat de binevoitoare si saritoare ar fi fost nu gasea adresa unde sa se duca.

   Si daca nu ma credeti ca un call center centralizat si departe e o solutie buna, vedeti cand mai trebuie sa sunati pe la cate o banca la numarul ala gratuit pus pe toate cardurile. Recent mi-a explicat o doamna de la ghiseu ca am facu bine ca mi-am miscat fundul pana la ei ca la telefon as fi asteptat jumate de ora ca sa imi spuna sa vin la sucursala.

   Dar cum spuneam, pe langa oamenii care au probleme reale mai apar si cei cu nevoi speciale. Sa luam de exemplu un tata de primar, un om al comunitatii, care printre altele este si ceva membru intr-un consiliu parohial. Omul a ajuns la conflict cu ceea ce eu numesc DJ local la Mystic club – tipul avea un cumul de functii la biserica aia – cantor, clopotar, portar, etc.. ce mai, un fel de Van Buren la Untoldu’ de duminica.  Armin asta cand s-a suparat, si-a dat demisia si s-a angajat in serviciul de salubritate, chiar s-a oferit pe ruta care deservea pe domnul tata de primar. Si isi facea serviciul exemplar, om harnic si saritor, dar avea o hachita, respecta regulamentul la virgula, in sensul ca lasa pubela goala la limita de proprietate, in conformitate cu procedura si legislatia. Pentru cine nu stie si reclama degeaba, domnii de la salubritate nu au voie sa intre in curtea omului dupa gunoi tocmai ca sa se evite discutii de gen “au luat cam multe de pe langa pubela”. Asa ca pubela se ridica si se lasa la limita de proprietate, mai precis in fata curtii. Off mare, pentru ca domnul tata de autoritate publica aleasa era servit peste rand, lui ii luau pubela din curte si o carau inapoi tot acolo. Ei bine, fostul subaltern avea o mica razbunare nu i-o mai ducea in curte, o lasa in strada. Ce mai freamat, ce mai vuiet, trase sfori, pile… Degeaba, pentru ca noul sef al fostului clopotar tinea si la respectarea regulilor dar se mai si distra de situatie.

   Dar ca veni vorba de managementul tomberoanelor. O alta reclamatie pentru persoane cu nevoi speciale, mai degraba un cor de reclamatii, venea de la persoanele cu ultrasensibilitate acustica. Se face ca o suma de astfel de persoane se trateaza in cluburi, cheltuie bani grei pentru tratamente ca sa poata dormi bine dimineata, mai ales in weekend. Cand colo ce sa vezi, duminica dimineata trece formatia de percutionisti “tomberon drummers” pe sub ferestrele lor si fac un zgomot incredibil zdranganind pubelele. Mai in gluma mai in serios, respectivilor li s-a sugerat sa isi puna pilele la primarii si pe la alte autoritati in drept, singurele in masura sa schimbe programul tobosarilor de pubele. Ar mai fi fost varianta in care sa nu scoata pubela dar oricum o scot vecinii asa ca… nu era neaparat o solutie. Problema cu primaria e ca nu poate multumi pe toti asa ca a dat cu banul si unii "nu are noroc" pe weekend.

   Una din reclamatii insa a avut un impact emotional ceva mai ridicat, pentru ca la recomandarea firmei de salubritate, o anume persoana s-a adresat consiliului local din localitatea in care isi desfasoara somnul de domiciliu si le-a cerut sa mute programul salubristilor. Din nefericire s-a intamplat “o extorsiune de cumul de reclamatii” care vizau zgomotele matinal duminicale, asa ca reclamatia s-a suprapus cu o alta care viza cuantumul de decibeli produs de orchestra de alamuri si bronz din clopotnita bisericii locale. Tanara dorea nici mai mult nici mai putin sa opreasca sau sa mute programul de tras clopotele. Asa ca alesii din consiliul local s-au intrunit, au ajuns la concluzia ca de peste doua mii de ani liturghia se onoreaza cu gingasa si suava muzica a clopotelor pe care au mai dat si o gramada de bani. 

Asa ca au respins ca nefondata cererea de anulare a taraboiului religios. Ca atare, daca tot bat clopotele si nu se poate dormi din cauza lor ce mai conteaza zgomotul de tomberoane golite, unde mai pui ca golirea se face si in folosul comunitatii. 

Ar mai fi de spus si despre reclamatiile cu tenta politica, dar astept sa treaca alegerile…

cetateanul e-mailat

   Noi toti spunem ca tehnologia are ca scop sa ne faca viata mai usoara. Imi amintesc cand eram mic si televizorul alb negru avea 6 canale cu 6 butoane. La noi in Banat toata lumea avea TVR pe primul canal si apoi urmau televiziunile sarbesti pe urmatoarele 2 sau 3, depinde cat de mare era antena omului. Telecomanda eram noi, astia mici – ca sa nu se dea parintii jos de pe canapea eram trimisi la TV sa mutam de pe un canal pe altul.  Altii cu apartamente mai mici foloseau un bat mai lung cu care apasau din pat butoanele alea. 

   Au aparut apoi telecomenzile cu infrarosu si s-au complicat televizoarele. Cu complicarea tehnologica au aparut si problemele celor care nu s-au putut adapta. Ca atare, in loc sa le faca viata mai usoara mai mult i-au incurcat. Ca de exemplu inca vad moaca distrusa a tatalui meu care nu reusea nicidecum sa aranjeze canalele la TV.  Si ce se mai enerva cand apasa cate un “buton interzis” din greseala si strica tot aranjamentul abia setat – asa ca avea iar nevoie de mine sa il ajut.

   Apoi au aparut computerele si cu o data cu ele editoarele de text – asa ca cel mai des au fost folosite ca si masini de scris, inlocuind in secretariate vechile masini mecanice care zdranganeau ca naiba. Apoi a aparut internetul si e-mailul.

   Nu vorbesc de programele de chat ci de e-mail – aceasta fabuloasa aplicatie care ne lasa sa trimitem scrisori la distante imense in cateva secunde.

   Evident ca la asa un progres tehnologic, pana la urma chiar si administratiilor locale li s-a cerut sa implementeze un sistem de colaborare cu clientii pe baza de mail. De ce sa te chinui sa scrii de mana cererea sau reclamatia, apoi sa pierzi jumate de zi ca sa te duci la primarie, consiliu judetean sau pe unde mai ai treaba, sa mai stai si la coada ca sa depui o hartie cand poti sa trimiti un e-mail. Simplu, rapid, eficient.

Super chestie, primariile au accesat yahoo.com in draci si si-au facut adrese de mail. 

   Dar, a aparut o problema. Sistemul administrativ insista ca fiecare cerere sa primeasca numar de ordine. In toate cabinetele si cancelariile de pe la noi exista niste doamne secretare care asta fac – iau documentul, ii dau numar de ordine, il trec in condicuta si apoi il distribuie la cei in drept sa raspunda la el. 

   Si daca vine pe e-mail? Ei bine, nu fac forward la mail, ci il tiparesc, il stampileaza, ii dau numar de ordine conform cu condicuta de intrari si iesiri frumos liniata intr-un caiet de matematica. Apoi pun hartia tiparita intr-o mapa de corespondenta si o dau mai departe.  Cel ce primeste hartia, mazgaleste pe ea un raspuns cu titlu de rezolutie si o intoarce in mapa care ajunge apoi din nou la doamna secretara. Aceasta raspunde la mail cu ce a inteles din mazgalitura, apoi tipareste raspunsul, il capseaza la mesajul initial tiparit, stampilat, mazgalit si pune tot teancul la arhiva.

   Simplu nu? Asa ca de aia trebuie sa aveti rabdare cand asteptati raspuns la un e-mail, pentru ca ce se intampla in partea cealalta de fapt nu e asa simplu – un raspuns tot pe mail si gata! Doamna tipareste o suma de mailuri, ca doar nu o sa intre din 5 in 5 minute cu cate o hartie, apoi ii ia timp sa le scrie la condica, sa le stampileze, etc asa ca vor ajunge in mapa mai pe dupa amiaza iar in fata celui cu rezolutia probabil a doua zi dimineata. Acesta are de citit romane din mapa ceea, trebuie sa le raspunda si apoi le returneaza in mapa, pe care doamna o schimba a doua zi dimineata cu una plina de tiparituri noi. Deci cam in a treia/patra zi se va pune sa caute e-mailul initial si sa raspunda cu rezolutia. Si se mai poate ca raspunsul sa nu fie simplu, sa necesite niste telefoane sau mai grav lamuriri suplimentare pentru ca nu e inteleasa cererea sau intrebarea. Ghinion… atunci in loc de rezolutie vine pe mail cererea de clarificari. Degeaba raspunzi in 2 minute cu toate clarificarile si explicatiile pentru ca ca e-mailul va deveni din nou print si abia apoi va continua lungul drum spre rezolvare.

   Ar putea intradevar sa implementeze cei din administratia locala un sistem simplu – sa trimita mailul mai departe cu un numar de ordine atasat la subiect, acel numar sa fie bagat intr-o baza de date simpla (si un fisier in excel daca nu au altceva), iar cand vine raspunsul sa salveze o copie pdf care sa ramana arhivata undeva pe un hard disk, un server local… etc

   Lipseste stampila… ei bine se poate rezolva si asta cu o poza aplicata pe document, se poate rezolva chiar si partea de semnatura, se pot multe. Dar pentru asta trebuie sa fie cineva care sa puna un sistem la punct si sa il implementeze. Ori… cate primarii atatea palarii…

   Oh! Mai este un impediment! Major as spune. Ar reduce destul de mult numarul celor care plimba hartii. Ori nu asta este scopul unei primarii! Nici a consiliului local. Din contra, trebuie sa asigure o paine celor implicati in alegerea sau numirea sefilor. Pentru ca oamenii aia trebuiesc recompensati, nu?

   Si doar nu o sa ii pui sa invete sa salveze fisiere, sa gestioneze baze de date si alte cele. Nu s-ar mai vedea ca muncesc. Pentru ca nimic nu da mai bine in poza decat o persoana cu o mina serioasa care are in mana un dosar sau o hartie stampilata si cu numar de ordine. 

Si nu uitati, declaratiile online se depun la etajul doi! 

car cu boi

   Cu mai bine de un secol in urma, un pictor roman celebruNicolae Grigorescu a pictat un tablou intitulat Car cu boi – o opera de arta. In tablou se poate vedea foarte clar cum cei doi boi sunt in partea din fata tragand la jug carul dupa ei.  Cam asa aratau toate carele cu boi intalnite pe vremea cand erau populare, inainte de a fi inlocuite de tractoare si alte masinarii.  Cam din aceleasi vremuri avem si o vorba care spune “a pus carul inaintea boilor” prin aceasta fiind descrisa o actiunea unui individ care comite o inovatie – pune boii sa impinga acel car. In acelasi timp o tampenie. Beleaua cu boii ca nu prea sunt in stare sa impinga carul – in primul rand pentru ca nu vad pe unde sa o ia. Ei cel mult pot fi scapati in lucerna, unde isi vor face de cap. O alta zicala de altfel care descrie pe cei care asemenea boilor care se rasfata in lucerna si isi fac de cap fara masura iar apoi distrug ceea ce ramane. Un fel de lux aceasta lucerna. Ca sa merg mai departe, dupa ce am inlocuit boii cu tractoare nu s-a schimbat mare lucru. Tractoarele sunt puse in fata si trag remorcile dupa ei. Ah, mai era una cu un car de prosti rasturnat pe undeva, dar nu mi-e clar daca era tras de boi sau cai. Nu mi-e clar nici daca erau prosti inainte sa urce in car sau au devenit prosti pentru ca s-au rasturnat cu carul.     Dupa acest minunat preambul cu boi si tractoare, opere de arta si proverbe despre prosti sa va bag putin in gunoi. Acum ceva vreme, politicienii nostri s-au gandit sa puna umarul la salvatul planetei de gunoaie. Asa ca au decis sa incurajeze reciclarea.   Primul pas pe care l-au facut a fost sa descurajeze aruncatul deseurilor la groapa de gunoi (deponeu cum se spune stiintific printre cei de meserie). Si cel mai simplu lucru ca sa descurajezi asta, au pus o taxa pe tona de gunoi aruncata. Mare, sa se simta. Adica daca ai mult gunoi – te ardem la buzunar!   Ideea era ca daca omul vede ca are de platit asa o taxa de mare ca sa arunce gunoiul, se va apuca si va recicla – cartonul se poate preda pe o suma modica celor care se ocupa de reciclarea lui, sticla se poate depune la clopotele special amenajate, plasticul se poate aduna separat… si tot asa. Au mizat pe bunul simt al oamenilor uitand ca cei care i-au votat, nu i-ar fi votat daca aveau bun simt.Asa ca oamenii ce sa faca cu gunoiul cel scump in timp ce incearca sa isi salveze economiile? Se scapa de gunoi prin metode ne-ortodoxe. Ei bine, brusc si dintr-odata gunoiul a inceput sa ajunga in mormane de tot felul pe camp, la lizierele padurilor, pe rauri… acolo unde nu iti cere nimeni taxa daca il arunci. Daca intrebi pe vreunul de ce arunca pe camp ce o sa zica - taxa de groapa mare, vorba aia – remuneratie mica, famelie numeroasa… ce sa faca si omul?Pai sa recicleze, nu? Ca asta era ideea, sa salveze planeta recicland! Pam – Pam!O mica scapare insa, politicienii au marit taxa pe groapa dar nu au incurajat nicidecum firmele de reciclare sa apara si sa recicleze deseurile. Asa ca degeaba aduna firmele de salubritate sticla ca nu o ia nimeni, la fel si o mare parte din plastic, etc. Cei ce ar fi trebuit sa se ocupe de reciclare si chiar sa faca bani din asta nu exista sau sunt in numar foarte mic, asa ca cei ce selectau deseurile pe categorii s-au trezit cu stocuri de carton, plastic, sticla, etc.. pe care nu le vrea nimeni asa ca trebuie sa plateasca pentreu a scapa si de alea. Revenind la expertii in deseuri - ce poti sa faci cu gunoiul pe care nu il vrea nimeni? In lipsa reciclatorilor o solutie au fost fabricile de ciment care ardeau deseurile inalt calorice in locul altor forme de combustibil. Asa ca firmele de salubritate dupa ce adunau deseul, il sortau ca sa aleaga ceea ce arde bine (plastic in general) si apoi plateau sa fie ars. Pentru ca cei din ciment cereau mai putini bani in comparatie cu taxa de groapa. Si cum gunoi avem din belsug, efectul imediat a fost ca trebuia sa ai pile la fabricantii de ciment ca sa te scape de reciclabile. Daca nu le placea ceva se opreau si nu mai acceptau gunoiul pe diferite motive - ba ca nu e destul de uscat, ba ca nu are putere calorifica… Si apoi, ideea e ca nu acolo trebuia sa ajunga acele deseuri.

   Cum ar fi fost insa sa fi pus boii acolo unde le e locul – sa traga la car? Adica, in loc sa puna taxa de groapa, sa fi incurajat firmele de reciclat sa isi deschida afaceri si sa puna pe cei ce genereaza ambalaje sa poata demonstra ca ambalajele lor ajung la reciclat – ca ajuta si ei astfel de firme de reciclare. Pai atunci ar fi aparut si motivatia – cei care ar fi facut reciclare ar fi avut nevoie de materie prima. Ca sa o obtina cat mai curata si mai multa ar fi platit pentru ea. Automat ar fi aparut curiosi care sa ia deseurile reciclabile, sa le sorteze si sa ia un ban de la reciclatori.    Imi amintesc ca pe vremea copilariei se luau 2 lei pe sticla de apa minerala. Pai cand ramaneam fara bani, cel mai simplu era sa vand sticlele – pe care se lua garantie la magazin. In permanenta se auzeau printre blocuri conationalii de etnie mai colorata cantand pe sub balcoane “sticleeee si borcaneee cumparam!!!”    Pai daca am avea un sistem coerent prin care sa se plateasca o garantie pe ambalaj si care sa fie returnata atunci cand dai deseurile de acest fel la reciclator, pariez ca nu apuca omul sa isi termine sucul ca deja e unul langa el dispus sa colecteze pet-ul pentru garantie. As zice ca s-ar gasi destui dispusi sa scormone in deponeu ca sa poata gasi niste pet scapat sau sticla aruncata aiurea. In loc sa creasca mormanul de deseuri ar scadea…Deci sistemul nu functioneaza daca pui doar taxa pe groapa. O stiti pe aia cu management bazat pe morcov si bici? Ca pui magarul sa spere ca primeste morcov daca trage la caruta (adica bani pe reciclabile) si ii dai bice daca nu se lasa motivat (taxa pe deponeu)? Ei bine, la noi treaba cu gunoiul e ca si cum i-ai baga morcovul in fund ca sa il motivezi.   Sa revenim la taxa, boi si carul lor. Deci, ai de aruncat deseuri pe care nu le vrea nimeni si nu le ia nimeni. Ce e de facut? Ca peste tot in lume apar imediat intreprinzatorii – piratii de gunoi – cei care pentru o suma modica te scapa de orice. Si cum isi permit ei sa ia pe bani putini ceva ce apoi costa greutatea in aur ca sa arunci la groapa de gunoi? Pai simplu – vedeti in fiecare zi rampe clandestine – pe camp, pe marginea drumurilor, la lizierele padurilor sau curgand pe rauri la vale. Daca nu vedeti inseamna ca nu aveti cont pe facebook, clar!   Pentru ca toate astea sunt pozate si puse pe facebook. Se cer amenzi usturatoare pentru cei ce arunca deseurile ilegal in rampele clandestine. Din cand in cand mai prinde politia sau garda de mediu cate un fraier. Pentru ca smecherii stiu exact unde sa ascunda gunoiul dar mai ales cand si cum.   Asa ca in loc sa avem o solutie care sa ne salveze de deseuri avem o constrangere care sa ne umple de gunoaie.  Si culmea naibii, chestia asta functiona pe vremea comunistilor. Il pui pe cel ce genereaza deseuri sa iti plateasca 2 lei pt ambalaj, din astia 2 tii 1 leu pentru managementul afacerii si dai consumatorului 1 leu pe ambalaj ca sa il predea undeva. Clar daca faci asta cu peturile, garantez ca la fiecare bautor de suc – asa cum ziceam mai devreme - apare macar un colorat mic care sa sparleasca petul sau doza si sa o predea la colector contra acelor bani. Dar ca sa poti face asta, ar trebui sa ai o firma care sa ia toate deseurile astea de plastic si sa faca ceva cu ele. Pentru asta, trebuie stimulati cei care recicleaza, pentru ca e un proces scump si laborios. Si murdar. Si pe moment neprofitabil.   Iar daca reusesti sa stimulezi pe cei care recicleaza – treaba va merge de la sine, ca vor gasi ei metode sa incurajeze colectarea separata.Din pacate insa nici macar in vestul evoluat si european nu functioneaza cum trebuie. Pentru ca si acolo au coruptii lor care si-au cumparat masini Porsche, iar la Porsche se stie ca au motorul in spate, asa ca politicienii au ajuns la concluzia ca nu conteaza unde pui boii. Pentru ca deh… politicienii sunt cei care decid cum se administreaza o tara sau o Uniune Europeana. Asa ca italienii au periodic scandal cu gunoiul de pe strazi, la nemti costa de te rupe, iar francezii din sud ne depasesc in zoaie.   Apropos de politicieni imi amintesc o sedinta la un consiliu judetean pe tema deseurilor aruncate peste tot intr-un oras mare din vestul tarii. Inca nu imi vine sa cred ca la sedinta aia participau inclusiv ministrul apararii (probabil avea in cap sa mitralieze deseurile), seful de la Consiliul de aparare a statului (sigur erau ceva James Bond care cautau in gunoi) si multi altii. Doamna ministresa sefa peste gunoi (adica ministresa de mediu) era dezlantuita la adresa primarilor si a salubristilor care nu se descurcau cu ce incurcase ea. De fapt, ea si colegii ei creasera o problema si pe baza problemei incercau sa ia gatul la ceva adversari politici care se chinuiau sa faca ordine.   La un moment dat madam a inceput sa urle la un amarat de primar de comuna “ti se pare ca sunt blonda?”.  Doar ca si colegul ei din alt minister si noi toti cei prezenti am avut o revelatie care ne facea sa ne abtinem din greu sa radem. Ne-am uitat la culoarea parului ei… era blonda! E vorba aia ca daca deschizi gura elimini orice dubiu al celor care te banuie de insuficienta neuronala. Madam ne-a citit mutrele care stateau sa plezneasca in hohot (mai ales pe a colegului ei, ministrul de razboi) si a explodat “nu sunt blonda, doar m-am vopsit! Uite si doamna prefect (o blondina autentica si draguta de altfel) si domnisoara ziarista (pitzi in toata regula) si… a inceput sa le arate cu degetul pe toate. Acuma ca bancurile cu blonde au rostul lor in societate e una, dar sa insisti sa te vopsesti ca sa te aliniezi la glume e alta poveste. Dar na, traim intr-o societate care se bazeaza pe concepul “ambalajul vinde marfa” iar daca nu ai ce vinde macar sa incerci sa lucrezi ambalajul. Iar divaghez de la boi si gunoi.    Ca sa trag o concluzie, povestea cu reciclarea tine in cele din urma de resurse. Pe care noi acum ne permitem sa le risipim. Cand ne va lovi din nou o criza generalizata si resursele de unica folosinta vor deveni prea scumpe vom ajunge sa refolosim, sa recuperam,  sa ne uitam cum am putea sa mai salvam un ban din ceea ce avem la indemana. Pana atunci insa, daca avem paine sa ne bucuram si de putin circ. Il meritam.