scoala lui ... Scoville

 Am ajuns intr-un moment al vietii in care a inceput sa imi reconsider pozitia si sa ma uit la ce hartii imi lipsesc, hartii care sa certifice ca am parcurs o anume pregatire. Asta pentru ca toti cer hartii care sa garanteze ca ai facut scoala. Calificarea la locul de munca nu mai este la moda. Asadar m-am inscris in ultima vreme la tot felul de cursuri ca sa imi iau si eu patalamalele lipsa, ca deh, se poarta si oricum asa cum spuneam au devenit mai importante decat experienta. Ma gandesc deja serios si la ceva doctorat. Mai ales cand vad ca deja e inflatie de doctorate. Mai stau si ma intreb daca nu e vreo aberatie ca in armata. Ca la noi sunt mai multi generali decat intr-o tara cu armata serioasa. Bine, unii sunt generali in tenis, altii in fotbal... Oare cati din doctorii astia sunt tot asa... tari in tenis.

Si cum ma plictiseam eu in introspectii si analize am zis sa fac si ceva util. De ceva vreme m-am apucat de agricultura de balcon la fara frecventa. Am inceput prin a pune in joaca rosii, busuioc si ardei. Daca pe primele le rezolv repede in salata, ei bine cu ardeii mai complicat, asa ca m-am apucat sa le caut intrebuintare. Nu stiu cati sunteti familiarizati cu scara Scoville, dar e o scara pe care se masoara iuteala la ardei. Ei bine, pe scara lu’ nenea Scoville asta, Jalapenos e pe undeva pe la parter cu iuteala pana in zece mii. Ardeii de i-am ingrijit eu toata vara, primiti de la un amic sunt undeva pe la etajele de sus, pe la niste sute de mii.

In fine, acum ma pot lauda ca am avut recolta de ardei iuti, chiar al naibii de iuti,  atat de iuti ca nu iese sa rontai doi, trei la ciorba sau la sarmale cum facem de obicei cu cei neaosi (adica aia din gradina maica-mii). La astia e de ajuns un varf de scobitoare si incepi sa crezi ca ai covid ca nu mai simti nimic. Iar dupa ce tot am vazut atatea emisiuni si tutoriale de gatit m-am gandit ca cel mai nimerit e sa fac dulceata de ardei iuti.

M-am documentat, am intrebat pe cei ce se pricep, am ales reteta (mi-am facut trainingul cum s-ar spune) si m-am apucat de treaba. Conform cu cele invatate de la profesori mi-am pus manusi. Cam toti mi-au explicat ca ardeii astia sunt asa de iuti ca o sa ii simt prin piele. Nici o problema, am luat niste manusi de latex si m-am apucat de curatat ardei. O treaba destul de migaloasa, ca trebuie scoase semintele, scoase nervurile interioare. Apoi ardeii astia iuti si rai respecta din plin regula care zice ca aromele tari se tin in recipienti mici, deci un chin pentru degetele mele care seamana cu niste carnaciori grasuti.

Astfel incat ceea ce parea o chestie rapida s-a transformat intr-o munca meticuloasa si de durata. Asa ca m-am gandit eu ca daca tot dureaza sa imi pun un pahar de vin si sa dau drumul la muzica. Am dat drumul la TV, am ales un canal cu muzica rock ca sa se potriveasca cu ardeii si am continuat treaba. Mai niste ardei curatati, mai o gura de vin, totul mergea bine pana cand a inceput sa ma manance nasul de la iuteala. Asa ca m-am frecat la nas. Cu manusa... plina de zeama si seminte de ardei din astia rai, de la mansarda lui Scoville.

Pfoai, mi-au tasnit lacrimile ca din arteziana, cred ca nici cu pistolul cu apa nu udam asa peretii! Plangeam inclusiv pe nas ca nu mai stiam daca imi curg mucii sau cu ce naiba imi apretam servetul si tricoul. Am descoperit ca stiu vreo doua volume de injuraturi si ca le pot recita in cateva secunde. Bai nene am fugit in baie si am facut ce invatasem eu cand lucram in logistica apropos de accidente cu acid. Direct dusul in mutra sa mai dilueze din ardei. Nici nu mai conta ca ma inecam, parea o moarte mai acceptabila decat iuteala aia. Cred ca aia de iau spray in nas nu sunt nici pe jumate loviti ca prostul de si-a bagat manusa cu ardei direct in nas. Ce sa mai ... m-am rosit, am tusit, am transpirat. Am si injurat. Am suferit cat am suferit dar am avut noroc ca dupa cateva minute a trecut. Am luat manusi noi si m-am apucat iarasi de treaba.

Am terminat de curatat ardeii avand grija sa nu mai apropii nici mana nici manusa de propria mutra. Asta se numeste acumulat de experienta... Descoperire stiintifica de-a dreptul. M-am apucat apoi sa tai niste pere, ca deh sa dau aroma la dulceata. Cum taiam eu asa perele mi-am amintit ca am chiulit la partea cu “alte fructe de pus in dulceata” si am zis sa fac o dubla verificare. Am evitat sa mai pun mana pe ceva asa ca am urlat la Siri sa ma ajute si m-a ajutat. In sensul ca a sunat dupa expertiza lipsa. Asa am aflat ca perele trebuiesc decojite. M-am uitat ca eu le feliasem dar le lasasem cu coaja.  Asa ca am ales alte pere si m-am apucat sa le decojesc ca apoi sa le feliez. In timpul asta m-am gandit ca pe cele cu coaja le pot manca. Vorba aia, decat la gunoi mai bine in burta la noi. Mergeau si cu vinul. Asa ca am bagat o felie in gura. Si brusc am luat foc! Daca atunci cand mi-am bagat manusa in nas au tasnit lacrimile, acuma tasnea transpiratia din cap. Osmoza cu jet frate! Parca ma transformasem intr-o tulumba de pompieri fara presiune si ma udam singur. Incepand din cap, unde simteam ca firele de par aveau o erectie necontrolata la cum se zbarlisera perpendicular pe chelie.  Simteam cum ma dezhidratez de la transpiratie si incepusem sa cred ca o sa seman cu o stafida umblatoare. In gura nu mai simteam nimic. Cred ca papilele gustative intrasera deja in coma. Mai ramasesera cateva supravietuitoare doar ca sa ma chinuie cu senzatia de iute. 

Atunci am realizat ce gogoman am putut sa fiu. Ca orice inginer am cantarit cat zahar, cat ardei, cate pere. Ei bine le-am cantarit pe toate intr-un castronel pe care il puneam pe cantar. Asa ca perele, cele cu coaja, statusera in acelasi castronel in care mai devreme a stat ardeiul,  destul cat sa apuce sa se imbibe cu urmele de ardei ramase pe fundul castronului.

Vedeti voi, cam asta a fost cea de-a doua experienta. Prima data in viata mea in care o para a fost mai infinit mai iute decat sosul iute de la restaurantul chinezesc

Tocmai imi aminteam ca la trainingul facut de prietenii cunoscatori sau in tutorialele de pe internet toti spuneau sa am grija cu ardeii iuti. Sa te feresti sa atingi ceva de ei, sau sa duci mana la nas sau la ochi. Sa te feresti sa mananci prea iute. Sa te feresti...

Dar pana nu am trait propria experienta nu am avut cum sa inteleg ce inseamna asta. La training/cursuri am cam sarit partea asta pentru ca eram atent la ce naiba trebuie sa pun in oala si mai putin la cum. Ce cantitati si in ce ordine. Abia dupa ce m-am fript am invatat cum sa abordez problema ardeiului.

Cu gandul la experientele abia traite am pus ingredientele la fiert, la foc mic si m-am pus sa ma uit la televizor. Aveam de asteptat putin pana cand sa fie gata dulceata asa ca am inceput sa ma iau la rand canalele in speranta a ceva interesant.

Asadar am mai baut din vin, am mai schimbat niste canale, mai un documentar, mai o stire, asa de plictiseala. Si in timp ce ma jucam cu telecomanda, m-a luat plansul. Si nervii. Si transpiratia. Va amintiti ce am facut cand m-am apucat de curatat ardei? Mi-am pus muzica. Si nu, nu mi-am dat manusile jos inainte sa folosesc telecomanda. Si da prostia aia de telecomanda a luat iuteala de pe manusile de latex si mi-a dat-o inapoi cand m-am frecat involuntar la ochi. Pana sa iau foc nici macar nu am realizat ce sunt pe cale sa fac. Asa ca am inceput o noua sesiune de transpiratie pe frunte, fata rosie, ochii rosii, asfixie condimentata cu injuraturile de mai devreme intr-o expresie a neputintei si frustrarii asupra propriei prostii. Bai, prima oara e accident, a doua oara neatentie dar a treia e prostie frate! A treia oara e poanta si la bancuri! 

 

In fine, in cele din urma dulceata a iesit spectacol. Oricum la cat eram deja de ardeiat oricum nu mai pricepeam mare lucru din arome. Si nici nu mai conta. Cert este ca trebuia sa transfer dulceata din oala in borcane. Am luat un polonic care s-a dovedit putin cam prea mare, dar m-am straduit sa nimeresc in borcane. Pana cand am dat putin pe langa. Si ce facem noi toti cand trebuie sa curatam buza borcanului de dulceata?

Nu, nu am pus limba, ca frigea borcanul. M-a dus capul sa iau excesul de dulceata cu o paletuta de silicon. Nu ca ar mai fi contat ca tot in gura am bagat-o. Finalul a fost ca nici eu nu mai stiam de ce urlu, din cauza iutelii, din cauza ca mi-am lasat  buzele pe lingurita, din cauza ca mi-am fript si ultimele papile ramase active sau din cauza ca am realizat ca insistat sa fiu prost pana la capat...

Asta se numeste experienta. Oricate cursuri ai citi, oricate diplome ai acumula, pana nu te frigi cu ciorba nu te apuci sa sufli in iaurt.

Si da, la cat de insistent am fost eu cu dulceata de ardei nu este nici asta o garantie ca te inveti minte sau ca inveti ceva din propria prostie.  De aia avem nevoie de diplome. Diploma garanteaza ca cineva ti-a spus chiar daca nu ai bagat la cap.  Apoi... e loterie.

Sau poate s-ar justifica textul ala scris cu litere mici "contine urme de inteligenta" sau "contine urme de experienta". Am vazut ca scriu toti pe etichete ca sa nu fie dati in judecata de alergici.

Historia de Taxi

 M-am trezit bine dispus, la radio canta Vanessa Paradis “Joe Le taxi”, o melodie de pe vremea liceului. Un pic de nostalgie mi-a crescut si mai mult buna dispozitie. Am folosit aplicatia de Uber ca sa imi comand un taxi pentru aeroport. Mi-a dat cele 3 variante, am ales ca de obicei pe cea mai ieftina si am asteptat apoi cu ochii pe telefon sa vad cand vine masina. In timpul asta ma gandeam ca tariful era destul de ridicat comparat cu data trecuta. Stiind ca la Uber e un tarif dinamic, ma intrebam daca e din cauza ca se scumpesc toate sau din cauza ca inceputul scolii le-a dat de lucru celor de la taxi si i-a imputinat in orele diminetii.

Ca sa n-o mai lungesc, a venit masina, m-a dus la aeroport, totul normal. Am trecut de checkin si toate cele si am ajuns in avion. Aplicatia de Uber m-a atentionat ca asteapta de la mine feedback, sa ii dau stelute omului. I-am dat 5. De data asta chiar merita. Si m-am gandit ca in trecut csand am fost suparat pe sofer m-a maincat in fund sa dau sub 5. A paruse apoi un menu care aproape ma certa pe chestia asta, ca de ce nu i-am dat 5. De atunci le dau la toti 5. E problema lor daca nu vor feedback subiectiv.

Am ajuns la Bucuresti si am vrut sa iau taxi. La ora aia aterizasera deja destul de multe avioane si cam greu sa gasesti masini in aeroport sau pe aplicatie dar cum sunt un “experienced traveller” m-am dus la terminalul de plecari ca sa vanez o masina ce tocmai lasase clienti. 

Am urcat in prima masina si am spus unde vreau sa ajung – undeva prin Bragadiru. Foarte “politicos” omul mi-a spus ca nu are vigneta si ca nu ma poate duce. Pai... zic eu .. la aeroport cum ati ajuns? Ca si aici va trebuie vigneta. “N-ai tu treaba” mi-a raspuns taximetristul la fel de politicos. 

Da, e dreptul lui sa isi selecteze clientii... Am coborat si am urcat in alta masina. Acelasi Bragadiru. Ma intreaba soferul “boss ai nevoie de bon?”. Da firesc, pentru decont, “pai nu merge aparatul”. Cobor si incerc inca doua masini... In cele din urma gasesc un sofer care sa accepte cursa.

“Pe unde sa o iau domnu’?” SIncer, as vrea sa ajung cat mai repede. “Pai sa vedeti, pe centura e blocat, prin oras e mai nu stiu cum, daca ... “

Omule, ai pe bord 2 telefoane mobile si o tableta. Ai access la Waze si Google map, ambele iti cam arata orasul, traficul , etc. Cat iti ia sa bagi adresa si sa lasi tehnologia sa faca treaba? Asa ai si un 3^rd party care sa decida pentru traseu, astfel incat sa nu avem vreo discutie asupra caii alese.

In fine, am avut de dat cateva telefoane asa ca m-am deconectat de la discutia cu Joe taximetristu’. Omul a asteptat sa termin ce aveam de vorbit apoi m-a apelat. “Sefu’ stii, e cam afara din oras, ar fi bine sa mai bagi mata si ceva in plus acolo ca inapoi ma intorc pe gol”.

Din principiu las “ciubuc” dar acum ma iritase faptul ca mi-o cerea de la obraz. As fi preferat niste servicii impecabile care sa ma convinga sa las acel ciubuc, sa ma faca sa ma simt bine, sa deschid singur buzunarul si sa am sentimentul ca merita cadoul nu sentimentul ca incearca sa ma fure, sa ma jecmaneasca. Deja sunt sictirit de toti cei care cer dar nu ofera. Si enervat de faptul ca voia el sa se asigure ca primeste ceva. Pentru ca asta era mai important decat treaba pe care o facea si care se presupunea ca e reglementata - scria mare pe portiera masinii 1.99 ron/km.

Ce sa mai, ajungem la destinatie, si ce sa vezi, cand sa tipareasca bonul se strica brusc masinaria – ba ca s-a terminat hartia, ba ca s-a resetat. Profita din plin de unul din principiile negocierii – ai nevoie de timp! El avea, eu nu prea. Desi eram tentat sa ii dau o lectie, sa nu platesc cursa si chiar sa chem si politia, mi-am revizuit repede optiunile. Era mai ieftin si mai pragmatic pentru mine sa platesc si sa fug la treaba mea. Asta am si facut – am platit exact cat arata ecranul inainte sa se strice si am fugit din masina.

Seara nu m-am mai riscat. Am luat iar Uber.. La radio canta la un moment dat “Taxi du-ma unde vrei”. Mi-a trecut prin gand sa ii spun taximetristului “sa nu te puna dracu’!”

Omul s-a intors contrariat la mine pentru ca nu intelegea ce vreau. Mi-am dat seama ca gandisem cu voce tare. I-am zis atunci “mai, nu asculta pe ala de la radio ca nu stie ce spune, du-ma la aeroport, am un avion de prins si chiar vreau sa dorm acasa deseara”. A zambit si s-a prins in gluma. Omul nu avea nici un motiv sa o lungeasca, nici sa ma plimbe tot Bucurestiul. Pentru ca tariful era deja agreat si platit cu cardul, asa ca mergea pe aplicatie.

Ma gandeam pe avion cum era cat pe ce ca taximetristul clasic bucurestean sa imi strice ziua. Ma gandeam la protestele taximetristilor cand a aparut Uber si mi-am dat seama de ce nu prea a vrut nimeni sa fie solidar cu ei.

De ce ar fi fost? Pentru ca scrie pe portiera ca o cursa costa 1.99 lei/km dar cand dai sa urci in taxi iti pune conditie “Boss, fara 20-30 lei nu iau cursa”? Sau ca ca iti cere de la obraz sa ii lasi bacsis pentru servicii de proasta calitate? Ce rost mai are tariful afisat pe portiera? Ca oricum iti cere si ajungi sa platesti mai mult. Te mai si tiganesti cu soferii pe cat sa coste cursa. Iti mai strici si ziua.  Da, uneori e mai comod sa iai masina din fata aeroportului si sa nu astepti sa vina cea de pe aplicatie, dar... cu ce cost.

Ma mai gandeam ca desi nu pare o frauda mare, la cate curse sunt suprataxate in Bucuresti se aduna destul de multi bani. Frauda nu e mare per incident ci per numar de incidente. Oare de ce autoritatile nu incearca sa puna ordine in asta? Sa ii oblige sa isi puna pe usa tarife pe bune.  De ce sa reglementezi si sa ii obligi la un tarif ca sa dea bine cand ei oricum nu il vor respecta. Nu ajuta pe nimeni, ba din contra. Costurile ascunse sunt mai mari decat tarifele mari practicate la vedere. In plus, o economie libera, fara reglementari de genul asta s-ar regla de la sine. Daca se castiga bine din taxi se apuca toti. Daca sunt prea multi apoi piata concurentiala ii va selecta pe cei care pot supravietui. Si apoi, pentru ca aeroportul este poarta principala de intrare in tara pentru straini, care imediat ce coboara din avion se lovesc de taximetristi, cam ce prima impresie lasam celor ce ne viziteaza.

Apoi avionul a aterizat si am incetat sa ma mai gandesc. Stiam ca sunt asteptat si ca nu mai trebuie sa imi bat capul cu taximetristii. Am urcat in masina si in scurt timp a inceput sa cante ceva in spaniola despre o poveste cu un taxi. Am dat drumul la Shazam ca sa descopar ca era un tip Ricardo Arjona de care nu mai auzisem... canta "Historia de taxi"... Alta lume... alte taxiuri...

dictatura minoritatii

 Insist sa spun ca nimeni nu negociaza daca nu este afectat sau impactat in vreun fel. De cate ori nu trecem pe strada si ne intalnim cu tineri care incearca sa ne bage in mana pliante sau mostre ca sa ne vanda ceva. In cel mai bun caz, de politete sau de rusine luam pliantul si il aruncam la primul cos de gunoi. Cei mai necivilizati direct pe jos. La fel si cand trecem prin localitati turistice si incearca promoterii sa ne bage cu forta in vreun restaurant. Daca nu ne e foame sau nu se potriveste cu ce avem noi in plan, trecem mai departe fara sa clipim. Nu suntem interesati. Daca nu suntem interesati nu ne pasa, negocierea se termina inainte sa inceapa. Nu exista.

La fel de mult il citez si pe G. Michael Hopf, cel care a spus “Hard times create strong men. Strong men create good times. Good times create weak men. And, weak men create hard times.”

Si care ar fi legatura intre cele doua?

Pai hai sa vedem ce inseamna timpuri bune. Inseamna ca cei mai multi dintre noi traiesc in zona de comfort. Intre sa nu ai ce pune pe masa si sa te vaiti ca ai doar salata de icre si nu caviar inseamna un deranj dar nu o catastrofa. 

Faptul ca trebuie sa mai dai din cand in cand si cu salata ca sa iti mentii greutatea e cam tot pe acolo. Iar cand se plange cineva ca nu s-a putut atinge de vita Kobe si a trebuit sa se multumeasca cu un angus de Uruguay doar foamete nu inseamna.

Lasand extremele la o parte, astazi magazinele sunt destul de pline si chiar si salariul minim pe economie poate sa isi permita un camembert udat cu un cabernet, chit ca poate habar nu are ce inseamna. Si da, posibil sa nu fie cele mai de top. 

Ce incerc sa spun este ca marea majoritate isi permite o masina si o masa buna. Maslow a bagat haleala si pileala la baza piramidei. Nivelul urmator e cel al sigurantei. Ne uitam in jur si nu ne omoara nimeni pe strada, somajul tinde spre zero, medical vorbind speranta de viata a crescut simtitor, se roaga guvernul de noi sa ne vaccinam si ne cam doare in cot (ba chiar ni se pare ca au ceva cu noi).

Asadar cei mai multi dintre noi suntem cu burta plina,  si cu un grad minim de comfort atins, cea mai mare parte din populatie nu are stresul gasirii unui job ci al unui job mai bine platit, unei masini mai bune, unei cine mai savuroase.

Ca sa n-o lungesc suntem in partea aia a piramidei unde ne pasa de realizarile noastre, de brandul tricoului sau ceasului purtat, unde stima de sine se masoara prin alt sistem de valori mult deasupra acelui “sa ai dupa ce bea apa”. Am ajuns la faza la care incepem sa facem filozofia valorilor morale.

Asadar, am ajuns la faza la care sa nu ne pese prea mult de ce se intampla in jurul nostru sau cel mult sa ne implicam minimal in directia in care se indreapta societatea. Ne plangem dar nu facem nimic care ne-ar putea scoate din zona de comfort. Pentru ca ne place in zona aia.

In timpul asta din ce in ce mai multe grupuri a caror stima de sine este afectata devin din ce in ce mai vocale si se fac auzite. Si pentru ca celorlalti nu le pasa prea mult de ceea ce se intampla in jurul lor, aceste grupuri ajung sa controleze societatea inclusiv din punct de vedere politic.

Aceste grupuri ale minoritatilor se simt afectate si de aia se exprima. Negociaza pozitii mai bune, mai vizibile in societate. Pe ceilalti nu ii deranjeaza prea tare, nu negociaza nimic, ci accepta tot relativ usor ca sa isi prezerve zona de comfort.  Uneori modul in care grupurile de afectati isi promoveaza punctul de vedere, cu povesti care sa acceseze simpatia si empatia celorlalti nu doar ca anihileaza orice urma de rezistenta dar castiga si adepti care sa ii sprijine in efortul lor.

Si pentru ca foamea vine mancand, grupurile minoritate ale celor afectati devin din ce in ce mai agresive. Pentru ca vad ca pot castiga din ce in ce mai multe prerogative, pot chiar domina majoritatea adormita si complacuta in zona de comfort. De ce s-ar opri cand pot castiga mult mai mult decat chiar visau vreodata.

De ceva vreme asistam chiar la o dictatura a minoritatilor. Deja esti defect daca te incadrezi in populatia majoritara fara sa exprimi o aura de empatie catre unele sau toate grupurile minoritare care isi cer drepturile. Usor, usor toate aceste minoritati nu doar ca incep sa aibe mai multe drepturi decat majoritatea ci incep sa impuna majoritatii sa fie ca ei.

Devine destul de dificil sa mai poti sa te exprimi pentru ca inevitabil te lovesti de vreun grup care isi cere sau si-a obtinut anumite drepturi. Ca e vorba de culoare, de orientare sexuala, de capacitate cognitiva, nici nu mai conteaza. Minoritatile se impun. Dicteaza de-a dreptul mersul societatii.

Si totul e in regula atata timp cat cei mai multi dintre noi traim in zona superioara a piramidei lui Maslow, majoritatea doarme in zona de comfort. Riscul apare in cazul unei crize. Daca incepem sa vedem partea de jos a piramidei, daca ajungem sa ne batem pe resturi de mancare, daca nu mai avem cum sa ne alimentam masina sau sa ne incalzim casa, se duce naibii zona de comfort si atunci majoritatea va avea nevoie de un vinovat pentru situatia creata. Vor fi afectati si vor incepe "negocierile". Vor gasi repede o minoritate care a exagerat cu drepturile cerute si si o vor pune la zid. 

Acum 100 de ani vinovatii au fost evreii. Oare la urmatoarea criza cine vor fi vinovatii?

negocieri afghane

Undeva dupa al doilea razboi mondial am asteptat sa vina americanii si sa rezolve problema comunismului si a ocupatiei pentru noi. Apoi ne-am suparat pentru ca nu au venit.

Acum ma uit la afghani... americanii s-au dus acolo ca sa ii pedepseasca pe cei care ii suparasera. Si i-au pedepsit. Apoi din ratiuni care tin de politica lor au decis sa mai ramana. Din aceleasi ratiuni care tin tot de politica lor au ajuns la concluzia ca nu se mai renteaza sa stea in Afghanistan. Din punctul de vedere al americanilor i-au ajutat pe cei de acolo cam cu tot ce tinea de ei. Cu bani, cu arme, cu educatie (training militar, administrativ, etc).

Ca unii din localnici au crezut ca o sa dureze la nesfarsit deja devine problema lor. La fel de multi alti localnici si-au dorit si au luptat pentru ca americanii sa plece.

Azi cei ce au ajutat pe americani se vaita ca sunt vanati de talibani. Cei mai multi sunt din cei care au alimentat sistemul corupt ori s-au facut ca nu il vad. Un sistem corupt pana in maduva oaselor care lua de la americani si dadea la talibani. Trebuie sa fii un mare naiv si sa nu intelegi ca toata tara aia spunea vestului ceva ca sa se vada cu ceva in traista si ca apoi sa dea la altii.

Cei din asa zisa armata s-au complacut in acelasi sistem. Au fost instruiti si in loc sa plateasca pentru educatia militara au fost platiti. Cei mai multi au jucat la doua capete. De aia armata a devenit inexistenta in doua secunde. Pentru ca asa cum spuneam, cei mai multi din cei ce compuneau asa zisa armata se dadeau ziua soldati iar noaptea talibani, iar cand americanii au decis sa plece au intors pur si simplu armele. Altii, care au vazut ce fac colegii lor, s-au complacut in situatia aia si in loc sa ia atitudine au spus vesticilor ce credeau ei ca se asteapta lumea de la ei sa spuna. Cert este ca nu luptau, ci se asteptau ca vesticii sa lupte pentru ei. Sa ii pazeasca, sa moara in locul lor. Acum se mira ca sunt vanati...

Acum afghanii se dau de ceasul mortii ca au nevoie de protectie si de suport. Asteapta ajutor de la cei pe care i-au tradat si mintit sistematic vreo 20 de ani. O mare parte din ei au luat calea vestului. Stiu ca ma expun oprobiului lumii pacifiste si progresiste dar nu prea am chef de ei. Pentru ca treaba lor este sa lupte pentru tara lor sau sa se alinieze celor impotriva carora nu vor sa lupte. Au avut toate sansele si resursele din lume, tot suportul posibil si si-au batut joc de el.

Toata povestea asta confirma inca o data ca nu stim sa apreciem cadourile. Afghanii au primit cadouri peste cadouri. Dar pentru ca au primit si nu a fost ceva pentru care sa se bata nu au stiut sa aprecieze.

Daca as fi american si as vedea cum talibanii se distreaza cu jucariile pe care le-am dat celor din armata afghana ca sa lupte impotriva talibanilor as fi plin de manie la adresa netotilor care si-au batut joc de darurile facute.

Mai vad si cum se incearca in media obtinerea unui curent de compasiune la adresa femeilor afghane. Serios, sa le spuna cineva ca un ghiocel nu inseamna primavara. Pentru ca eu cand ma uit la stirile si le povestile astea sfasietoare si pline de compasiune vad ca e vorba de un procent extrem de mic de femei care au incercat altceva. Marea majoritate sunt cu cearsaful in cap. Sunt mamele, surorile, sotiile talibanilor. Mai ales mamele, cele care i-au educat in spiritul asta. Sunt asa de multe cele cu fata acoperita care le judeca pe cele atat de putine din povestile sfasietoare. Sunt asa de multe femei cu cearsaf in cap care le vor moarte pe cele ce au vrut emancipare. Si ele sunt femei! Pe ele de cine sa le salvam? Credeti ca ele vor sa fie salvate? Mai ales ca ele reprezinta marea masa de femei. Tot ele sunt si vor fi responsabile de educatia fiilor lor.

Cam toate bancurile cu psihologi se refera la esenta afacerii lor. Cel consiliat trebuie sa vrea sa se schimbe, altfel e pierdere de vreme.

In toata povestea asta m-am saturat sa aud povesti de mila si cum ar trebui sa ii ajutam noi pe afghani. Ei bine, raman fidel principiului pe care il predic si care spune ca in viata primesti ceea ce negociezi. De asemenea, atunci cand predic despre negocieri le spun cursantilor sa nu se transforme din lei in miei. Pentru ca de cele mai multe ori mieii ajunsi lei nu vor avea aceeasi mila in negocieri. Si cine vrea sa priceapa va pricepe ce incerc sa spun.

Oamenii aia primesc ce au negociat. Au savurat o viata buna sub protectie dar nu au luptat pentru pastrarea ei. Acum nu are cine sa le ofere protectia pe care ei nu s-au luptat sa o aibe.

Unii au plecat la timp. Cei ce vor negocia un statut decent in vest si vor renunta la statutul lor religios se vor asimila si se vor confunda cu cei care i-au acceptat. Din pacate, cei ce isi vor cere drepturile religioase si vor insista sa ii schimbe pe cei care sunt azi miei si ii primesc la san nu vor face altceva decat sa le trezeasca vesticilor anumite sentimente reprimate dupa cel de-al doilea razboi mondial. 

Mai stiu si ca valul de refugiati nu aduce sarmani. Sarmanii nu au nici putere financiara si nici nu rezista fizic unui astfel de exercitiu. Amaratii sunt ori carati de altii in exod ori raman acolo unde sunt si se complac. E cel mai simplu pentru liderii religiosi afghani sa isi trimita oamenii ca si refugiati spre vest. Sa mearga odata cu valul si sa mentina treaz spiritul islamic. Pentru ca oricate eforturi ar face lumea vestica nu va putea sa le dea ceea ce ei considera indreptatit sa primeasca. Si atunci frustrarea refugiatilor se va intoarce impotriva celor care i-au primit. 

Imi amintesc mereu bancul cu Ion si Ghe care primeau lunar cate 100$ de la Vasile, amicul lor plecat in America. Intr-o zi Vasile le-a trimis o scrisoare si i-a anuntat ca are costuri crescute pentru ca a intrat ala mic la facultate si ca nu mai poate sa le trimita decat cate 50$. Astia doi s-au intalnit la carciuma si au inceput sa comenteze frustrati "pai bine bai, Vasile il tine pe fiu-su la facultate pe banii nostri?" 

Este deja vizibil cum generatii precedente de refugiati si imigranti islamici au trait frustrari similare si s-au intors impotriva celor care i-au primit. De ce ne-am amagi ca cei care vin din urma vor face altfel?

Lumea vestului traieste de multi ani intr-o zona de comfort economic. Si asta a facut din lumea vestului sa fie permisiva, sa fie empatica. Sa speram ca lucrurile nu o vor lua razna si ca lumea vestului nu va ajunge iar in zona tulbure a perioadei interbelice. Pentru ca in criza se va duce naibii toata spoiala de bunatate si empatie. Atunci cand vorbim de supravietuire ne intoarcem la baza piramidei lui Maslow si reactiile sunt impredictibile.

Un singur lucru ramane cert. Istoria nu se repeta ci doar continua. Popoarele migratoare, care merg dinspre est spre vest nu sunt istorie. Sunt prezent. Cine si-a imaginat ca migratia s-a intamplat intr-o zi se inseala. Migratia s-a intamplat de-a lungul a zeci, sute de ani si asa cum vedem azi nu s-a oprit...