cineva...

 Cu ceva vreme in urma am asistat siderat la o discutie in care niste domni, care printre altele trebuiau sa aibe in grija linistea noastra, povesteau ce aberatii se intamplau in sfera lor de interes si expertiza. La un moment dat unul din ei a comentat ceva de genul, bai cred ca in tara asta mai exista un serviciu paralel cu al nostru si cineva chiar se ocupa de chestiile astea, doar nu s-or baza doar pe noi, ca suntem cam pe niciunde…

Nu asa departe in timp am avut parte de o chestie similara intr-o sedinta de management. Indiferent de subiectul abordat, se punea intrebarea “dar nu avem pe cineva care sa se ocupe?”. Ca si in cazul precedent, oamenii sperau la o echipa de management paralela care sa faca treaba.

Asa mi-am dat seama ca e o chestie nene sa devii CINEVA!  Cineva devii abia atunci cand rezolvi, ai solutii, faci ceea ce nu au altii chef sau nu pot sa faca.

Cred ca asa am si ajuns in tara asta, sa devenim dependenti de cineva. Noi toti stim pe cineva care se pricepe, care face, care trebuie sa faca. A devenit o chestie nationala. Ai o problema si nu stii pe cineva? Nasol moment, nu ti se rezolva problema. Stii pe cineva, te-ai scos! Ori se rezolva problema ori ai pe cine da vina.

Cineva asta este moartea asumarii si responsabilitatii. Este personajul perfect pentru cazurile de “cover your ass” procedure. Pai nu era treaba mea, cineva trebuia sa se ocupe de asta. Cine? Nu stiu, cineva care…

Asa ca in nesimtirea mea am inceput sa insist sa aflu cine este acel cineva. De fiecare data cand aflu ca cineva trebuia sau trebuie sa faca ceva insist pana cand aflu cine naiba e acel cineva. In cazul meu specific, la nivel micro, imi iese. Daca nu aflu cine e cineva, il fac eu pe vreunul din subordine cineva. Si odata ce omul devine cineva, e clar ca el trebuie sa faca ceea ce ari fi facut cineva.

Problema nu sunt insa nici eu si nici cei ca mine. Noi ori gasim pe cineva care sa preia sarcinile lui cineva, ori …ne apucam noi de treaba lui cineva ala, ori… daca nu ne descurcam e bai. Dar cum spuneam, problema nu e la noi, problema e la cei alesi. 

Acolo niste domni si doamne ajunsi CINEVA au o problema in a gasi pe cineva care chiar sa faca treaba

Din pacate pentru noi, ei, cei ajunsi cineva, inca mai spera ca in tara asta mai exista un sistem, un serviciu, cineva, care in paralel cu ei sa le faca treaba.

Ori, asa cum spuneam, daca cineva nu are nume … si nu poate fi tras la raspundere… ramane, ca speram sa apara cineva care sa faca ceva. Iar daca face ceva prost, sa gaseasca pe alt cineva pe care sa dea vina… 

Destul de complexa situatia… noroc ca stiu pe cineva… 

dii murgule, dii...

O stiti pe aia cu bati tot calul care trage?

O vorba veche pe la romani, care incearca sa spuna ca cel care face efort va primi si mai mult de facut, va primi si suturi ca sa faca mai mult. 

In mintea mea mi-am imaginat mereu o caruta trasa de doi cai, unul lenes si unul harnic. Pe cel lenes il lasa vizitiul in pace, pentru ca ce rost avea sa isi piarda timpul cu el, in timp ce il chinuia pe cel harnic sa faca mai mult.

Imaginea asta extrapolata se vede destul de des prin birouri, mai ales prin multinationale. Toti stim cate un cal lenes care o freaca la greu si toti ne intrebam cine tine nene in spate pe lenes/lenesa? cum naiba de scapa si de concedieri, de munca, de raspundere? Asta in timp ce altii muncesc pe rupte, mai sunt si certati si primesc presiune si deadline-uri si de toate. Mai sunt si dati afara cand incep concedierile.

Si am ajuns la o teorie venita din vest, The dead horse theory. O teorie despre proiecte, lucruri prost facute, proiecte care incep rau, continua rau, dar fiind cumva zdroaba vreunuia pus sus pe craca e musai sa se intample. 

Am gasit o explicatie pe care am furat-o de pe net (ca de AI)  si care explica putin teoria asta, in care unii oameni, institutii sau natiuni se confruntă cu probleme evidente care sunt imposibil de rezolvat, dar in loc sa accepte realitatea, se agata si incearca sa le justifice, si nu doar atat dar mai si investesc timp si resurse in aceste proiecte nascute moarte.

Ideea centrala este clara: dacă descoperi ca esti pe un cal mort, cel mai intelept lucru de facut este sa cobori si sa-l “abandonezi”. 

Dar cum spuneam, in practica, se intamplă adesea opusul. In loc de a abandona calul mort, se iau masuri in ceea ce il priveste:

• Se cumpara o sa noua pentru cal.
• Se imbunatateste dieta calului, nu conteaza ca e mort si se arunca fanul pe tarla degeaba
• Schimbarea calaretului face parte din joc. Cu ocazia asta de multe ori se ingroapa un calaret bun pentru ca mortul nu misca nici macar cat o martoaga
• Sa zicem ca totusi calaretul a gasit pe cine sa dea vina asa ca se concediaza managerul de cai si se angajeaza pe acelasi post altul nou, asteptand un rezultat diferit. Aici seamana cu povestea calaretului, un manager bun va avea o problema mare pentru ca nu poate resuscita mortul
• Se organizeaza intalniri pentru a discuta cum sa creasca viteza calului mort.
• Se creaza comitete sau echipe de lucru pentru a analiza problema cailor morti din toate unghiurile.

Aceste comitete lucreaza luni de zile, pregatesc rapoarte si în cele din urma concluzioneaza ceea ce era deja evident: calul este mort.

• Se justifica eforturile prin compararea calului cu alti cai morti similari, ajungand la concluzia că problema era lipsa de pregatire a celor care aveau grija de cal. De aia ziceam ca orice calaret sau manager de cai isi va vedea cariera zdruncinata din cauza gloabei moarte
• Se propun cursuri de pregatire pentru cal, ceea ce presupune cresterea bugetului. Asta chiar e o parsivenie interesanta, dar apropo de calul lenes de la inceput, ati remarcat cati se salveaza din bugetele si comisiile care au grija de cai morti?
• Se redefineste conceptul de „mort" pentru ca oamenii inca mai cred in calul cela, dupa ce s-au aruncat atatia bani pe geam, vor sa verifice daca acel cal mai are posibilitati.

O lectie scumpa asta cu calul sau caii morti. De prea multe ori, calul (proiectul sau ideea) vreunuia de sus moare dar este inca tratat ca viu. Ca moare pentru ca asa s-a nascut. Ca moare pentru ca managementul schimbarii a decis ca nu mai e nevoie de el. Indiferent din ce cauza moare… calul tot mort ramane. Dar daca organizatia a dat bani multi pe calul ala nu poate accepta ca e mort. Asa ca mai baga niste bani in mort, si baga pana cand ori cade al de a venit cu proiectul, ori se trezeste cineva suficient de sus pus sa ingroape calul.

Unde se lipeste asta de batutul calului care trage? ei bine, calul care trage, daca ajunge sa aibe grija de calul mort … si-o fura. In schimb calul lenes va trai excelent pe spinarea calului mort. Va cere resurse de resuscitare, va avea scuze funerare, va plimba hartii justificative prin care isi valideaza pozitia de neclintit in organizatie - cea de profitor de cal mort.

Acuma… fiecare cu grajdul lui, dar daca nu vrei sa arunci banii pe cai morti… scapa de aia lenesi si foloseste resursele mortului pentru aia pe care ii bati, ca doar de aia ii bati, ca trag.

Rugby

 Intr-o lume in care barbatii devin micsunele si mimoze, o lume in care feminismul a progresat atat de mult incat barbatii incep sa isi doreasca sa fie femei a ramas totusi un sport in care barbatii raman barbati, in care forta, viteza, coordonarea, munca de echipa fac diferenta. Un sport in care si fair play-ul a ramas in spiritul jocului. Un sport al domnilor.

Ei bine, era o vreme in care in tara noastra, frunza de stejar avea o doza mare de mandrie atunci cand se batea cu garoafa englezeasca, cu trifoiul irlandez sau cu ciulinul scotian cumva de la egal. Am lasat deliberat cocosul galic de-o parte, pentru ca acum, despre un representant al lor as vrea sa vorbesc, pentru ca am avut onoarea sa il cunosc pe antrenorul de azi al celor ce poarta frunza de stejar.

Omul a venit in Romania si a preluat o echipa oarecum in degringolada. A facut o analiza a ceea ce se intampla in echipa aia si a iesit o analiza de tara incredibil de precisa.

Ce ii spuneau elevii lui la antrenament? Pai na, asa suntem noi romanii, mintim. Asa suntem noi, lenesi… furam, etc, etc… Oamenii si-au pus singuri eticheta si eticheta era a unui produs de slaba calitate. Daca extrapolam la tara, vedem acelasi lucru, un popor in depresie, care nu mai spera la un viitor, care atunci cand se refera la propria tara pare mai degraba pus pe glumite de autobaza. Si chiar daca nu ne convine astia suntem. Noi vorbim despre Romanica si locuitorii ei de parca nu am face si noi parte din ei.

Ca si in echipa de rugby, nu lucram in echipa, ne atacam unii pe altii, ne concuram mai mult intre noi decat cu cei din afara. Mai rau chiar, ne aliem cu cei din afara impotriva alor nostri.

O natiune in depresie care isi plange de mila.

Ei bine, se stie ca nu sunt mare fan al francezilor. Dar in cazul asta am devenit un mare fan al cocosului galic care antreneaza frunzele de stejar.

Pentru ca dupa ce a facut analiza echipei s-a pus pe munca cu ei. I-a pus si pe ei la munca – mai intai conditie fizica. Pentru ca nu se poate sa fii puternic daca nu te antrenezi sa fii puternic. Si da, nu au infrastructura, nu au sala de forta adecvata, nu au multe, dar francezul a gasit variante si alternative. Pentru ca daca vrei ceva poti, pentru ca daca iti doresti sa fii puternic si sa te antrenezi, gasesti o forma de a te antrena. 

Ideea era sa se opreasca din plans de ce nu au si sa construiasca cu ce au. Si apoi a cerut disciplina, pentru ca disciplina bate scuzele. Si oamenii aia au inceput sa se antreneze, ca sa recupereze cei aproape 60% lipsa antrenament din programul lor (in comparatie cu cei cu care urmau sa se bata). 

Apoi a inceput sa lucreze la psihicul lor. Si de fapt asta cred ca e cea mai importanta parte din antrenament. Mi-a placut sa il aud spunand – bai romanilor, voi v-ati ascultat imnul? Nu zice acolo nimic despre lene, minciuni si furturi. Acolo zice despre lupta! Despre credinta, despre mandria pe care ar trebui sa o aveti.

Cum ar fi sa trebuiasca sa ne cantam imnul in fiecare dimineata. Sa avem 5 minute in care sa ne amintim ca trebuie sa ne trezim, ca trebuie sa luptam pentru noi, ca ar trebui sa fim mandri de ceea ce am fost si suntem. Nu sa ne ingropam in noroi cu etichete care nu ne fac cinste.

Omul a mai facut o remarca. Trebuie sa lupti. Poate nu o sa ajungi la vitorie mereu, dar trebuie sa lupti, sa se vada ca iti doresti sa castigi, pentru ca daca doresti si lupti ai sanse mai mari sa castigi decat cel aflat in letargie. Daca nu lupti ai pierdut inainte sa inceapa jocul. Trebuie sa crezi ca e mai bine sa lupti si sa pierzi cu onoare, dar sa iti dai sansa mandriei ca ai facut ceva, decat sa fii spectator la propria infrangere.

Echipa aia si-a recastigat mandria, baietii au inceput sa creada in ei si sa castige. Cred ca prea putina lume stie, dar s-au calificat la turneul Mondial din Australia. Au reusit sa bata pe altii care au si infrastructura, si bani, si … orice. Pentru ca au ajuns sa lupte si sa isi doreasca sa castige.

Pentru ca despre asta e vorba, sa iti doresti sa lupti. Iar daca lupti imposibilul devine posibil. 

Ar fi un pas mic pentru o natiune care vrea sa se trezeasca. Un pas care sa spuna – copiii trebuie sa faca sport. Sa invete sa se bata, sa invete ce este competitia, sa invete ce inseamna spirit de echipa. Pentru ca sportul, mai mult decat puterea fizica antreneaza si pe cea psihica. Noi trebuie sa invatam sa ne pregatim copiii sa lupte, sa fie competitivi si nu sa ii cocolosim, sa ii pufosim.

Imi amintesc ce imi povestea un fost coleg american atunci cand l-am intrebat de ce e asa important pentru el in interviuri sa afle ce sport au facut candidatii. Raspunsul a fost debordant, cei care au facut sporturi de echipa inteleg munca in echipa, inteleg sa colaboreze, inteleg cat de nasol e sentimentul unui meci pierdut pentru ca unul din echipa nu a fost parte din echipa. Cei care au facut sporturi individuale pot fi foarte buni pe joburi care cer astfel de oameni. Si indiferent de sport, toti inteleg ce inseamna competitia, ce inseamna sa te bati pentru un obiectiv.

O natiune care nu intelege importanta sportului, a competitiei, a sentimentului de victorie, nu va reusi sa se ridice si sa lupte. Vom continua sa ne rontaim intre noi, sa ne gasim scuze idioate pentru toate prostiile pe care le facem. Vom continua sa ne omoram intre noi ca sa le facem pe plac strainilor pe care vrem sa ii multumim.

Asta nu este un speech despre suveranism, oricat s-ar crede ei mai destepti, in cele din urma sunt tot un grup de romani impotriva altor romani.

As vrea sa cred ca este o pledoarie pentru sport, locul acela unde se identifica leaderii, unde se vad antrenorii, cei care investesc in altii, locul unde competitia, dorinta de lupta conteaza. Pentru ca asa vom incepe sa simtim gustul victoriei si sa redescoperim si mandria noastra pierduta.

Si daca nu ma credeti, amintiti-va ce sentiment fain am avut atunci cand nationala de fotbal a umplut stadioanele Europei de tricouri galbene. 

A fost o floare cu care nu am facut primavara, dar oare daca am investi in mai multe flori…

PR in HR

Oamenii au de ales intre trei candidati. Primul din ei are doua amante pe langa nevasta, bea de dimineata pana seara, pe langa problemele cu alcoolul i s-au reprosat de multe ori si probleme de caracter, un om capabil sa promita fara sa livreze.

Al doilea candidat a fost dat afara de doua ori din functie, un alt mare betiv, care bea macar o sticla de whisky pe seara, fumeaza ca un turc si este si incapatanat ca un catar.

Al treilea candidat, un fost veteran de razboi, un om care a luptat in prima linie, un om sigur pe convingerile lui, disciplinat, vegetarian, nefumator, nu si-a inselat niciodata partenera.

Cel mai vechi truc din lume in materie de resurse umane… ca vorba aia, pe care sa il alegi? din punct de vedere moral, nu merge nici cel cu amantele si nici betivul, nu? Asa ca il luam pe al treilea, care mai are un plus e si un talentat pictor, caruia insa nu i s-a dat nici o sansa.

Acuma sa spun poanta - cei trei descrisi sunt Franklin D Roosevelt, Churchill si Hitler. Cred ca dupa descrierea asta cei mai multi l-ar alege pe Hitler ca sa le fie coleg. Doar ca asa cum spuneam este un mic truc la mijloc. Informatia este trunchiata. Ne prezinta doar o anumita parte din personalitatea omului. 

Problema cea mai mare este in partea de informatie care lipseste. 

Cat de cinic sa fii sa decizi ca anume rase trebuie exterminate? Cat de nepasator fata de propriul popor pe care l-a dus intr-o prapastie. 

Am vazut chestia asta mult prea de multe ori. Am vazut cum pe Steve Jobs l-au inlaturat din Apple pe motiv ca e prea dur cu oamenii. Cei care au venit dupa el au bagat Apple in buda si i-au dat sansa sa isi rascumpere firma si pozitia. 

Am vazut cum oameni competenti au fost inlaturati pe motive diferite, ca sa faca loc unora total incompetenti dar cu o poza ireprosabila. Asta pentru ca nimeni nu avea si restul pozei, cea in care cei facuti frumos din PR aveau cadavrele ascunse bine in dulap.

Pentru ca aici am vrut sa ajung. Cei ce supravietuiesc in roluri de top au un PR perfect. Au un marketing personal excelent. Ca sa fie asa, se feresc, nu isi asuma, gasesc vinovati pentru prostiile pe care le fac, gasesc scuze pentru rezultatele nesatisfacatoare, iar ei supravietuiesc pentru ca au un PR excelent. 

Iar PR… ei bine, ei stiu sa fie draguti cu colegele mai putin dragute, sa fie prezenti si vizibili in fata sefilor, sa nu ia decizii care sa li se poata sparge in cap…

Deci, daca reusesti sa pozezi intr-un sfintisor, sa pupi fundurile care trebuie si sa iti pui poza corecta, ai toate sansele sa fii ales acolo unde vrei sa ajungi. Cand se vor prinde va fi ori prea tarziu ori vor accepta alegerea pentru ca nu vor recunoaste ca au ales prost, asa ca …

ce incerc sa spun, uitati-va in jur si incercati sa faceti diferenta intre doar PR si cei ce pot face lucrurile sa se miste. Cei din urma vor supara, ofensa, vor crea emotii de toate felurile, dar vor aduce rezultate. Ceilalti, cei care au doar PR vor avea scuze pentru tot ce nu se realizeaza, in plus vor convinge pe toti ca traiesc excelent si ca de fapt asa trebuia sa fie. Si uite asa vor disparea vremurile bune…

la masa sau in menu?

 America retrage trupe din Romania… si toata lumea are subiect de discutie. Vom fi lasati singuri in fata rusilor… ce ne facem?

Cei care ii asteapta pe rusi se distreaza maxim cand citesc stirea. Au scos pancartele cu “na, v-am zis? i-ati pupat pe aia in fund si acum va lasa balta”  As incerca sa le spun ca doar cand vor fugi investiile americane rupand pamantul vor avea dreptate. Pana atunci e vorba de altceva, e vorba de o negociere in care America greseste din nou in fata Rusiei, face o concesie, reduce trupele, iar acum asteapta o concesie inapoi din partea Rusiei.

De sute de ani, stilul rusesc de negociere e acelasi, primeste concesia si considera ca i se cuvine, iar daca i se cuvine, nu o sa faca o concesie inapoi. Chiar in acest mandat Trump le-a facut concesii, convins fiind ca va opri razboiul din Ucraina, iar Putin s-a imprastiat de ras, ba chiar l-a luat la misto. Chiar daca Trump s-a enervat si ca urmare a reactiei rusesti si-a reconsiderat pozitia fata de Ucraina, o mare parte din rau se produsese deja.

Aici insa, trecand peste varful la iceberg, problema e mai profunda. America nu intelege de ce sa ii apere pe cei cu care se concureaza ecoomic. Pentru ca in acceptiunea celor care au votat Trump, Europa este un concurent economic inainte de a fi partener militar. Intrebarea lor este aceeasi, de ce sa bagam bani si resurse pentru a apara pe astia? Iar cand ne ducem sa facem afaceri negociaza la sange cu noi fiecare cent sau dolar.

In plus, Trump ca persoana si cei din camarila lui mai au o problema, cei care conduc Europa sunt pe stilul lui Biden si al democratilor. In timp ce America incearca sa se scuture de socialismul liberal indus de democrati, Europa este cat se poate de adancita in acel program putin utopic.

Asa ca, in mintea americana se pune intrebarea - de ce sa nu impusc doi iepuri, le fac si rusilor o concesie, le arat si europenilor pisica, ia sa vedem ce iese.

Spuneam intr-o alta postare ca mintea americana e focusata pe jocul de poker. Un joc care dureaza putin, cartile se fac repede, miza creste repede, rezultatul apare repede, iar bluful e parte din joc.

Pentru americani, se joaca o mana la poker. Au aruncat miza pe masa si acum asteapta sa vada care pass, care fold, care raise… in final trag linie si vad daca au castigat sau pierdut. Au resurse destule sa mai joace multe maini…

Problema la jocul de poker este ca uneori potul se misca destul de rapid intre jucatori si ca surprizele apar de unde nu te astepti. Chiar daca esti as in statistica si incerci sa joci cea mai buna varianta, norocul sau ghinionul conteaza al naibii de mult.

Iar in jocul asta mai apar si alte natiuni care nu sunt neaparat la masa de joc pentru ca vor ci pentru ca nu au de ales. Britanicii, nemtii si francezii sunt la masa pentru ca daca nu ar fi la masa ar fi in menu. Asa cum suntem noi. Ne vand sau ne cumpara, ne dau de la unii la altii in functie de interesul lor imediat sau de lunga durata, in functie de strategiile pe care le gandesc. Am vrea si noi sa jucam o mana, dar din pacate, noi suntem in potul de pe masa.

Si am ajuns la punctul la care doream sa ajung. Ce nu se vede de sub varful icebergului. Britanicii nu mai au resursele Indiei si nici ale altor colonii, nu mai au resursele care ii faceau sa doarma linistiti din punct de vedere economic. Cei care au eliberat resursele alea sunt americanii. Exact acei care astazi sufera din cauza jocului economic pe care il fac vechile colonii.

Ce nu se vede inca destul de clar este si suferinta germanilor. Industria lor de top este puternic afectata de situatia generala. Incepe sa apara nori negri de recesiune. Ca sa rezolve problema, americanii au facut o mutare la cacealma. Din punct de vedere militar, germanii erau in menu, pentru ca asa sunau acordurile semnate dupa cel de-al doilea razboi mondial. Ei bine, tocmai au fost mutati din menu la masa. Au primit verde sa se inarmeze, sa isi creasca armata, sa faca ce stiu ei foarte bine, riguros si inginereste. Nu doar ca au primit verde, dar sunt chiar incurajati…

Acum aproximativ o suta de ani, nemtii erau in durere economica si sociala. Atunci s-au inarmat fara sa primeasca voie. Rezultatul a fost mai mult decat spectaculos, un show psihedelic imens cu artificii, petarde, muzica de mars si mult dans in transee pe basi si tobe de Wagner. 

Mi-e si frica sa ma gandesc ca i-ar tenta sa mai puna de un sequel la chestia aia. 

Un pic de recapitulare. America nu mai vrea sa plateasca pentru serviciile de bodyguard fara sa primeaca pupaturi de mana in schimb, cumva trec serviciile alea in zona taxei de protectie. Ca sa pastreze aroma de legitimitate, le-a sugerat celor pe care ii servea sa se descurce cumva singuri. Si respectivii au luat-o adliteram, in loc sa inteleaga ca trebuie sa plateasca taxa de protectie s-au apucat de cioplit bate si prastii.  

Si daca tot vorbeam de jocuri, rusilor le place sahul, ei prefera sa faca strategii, sa mute cu gandul la viitoarele mutari, sa incerce sa influenteze ce se va intampla cu ceea ce se intampla acum. O filozofie diferita dar care a functionat destul de bine. Ca vorbeam de showul psihedelic pus in opera de nemti, lumea uita ca pe contractul de sponsorizare scria Ribentropp - Molotov. Lumea uita ca rusii au facut de asa fel incat nemtii sa cante uvertura, sa intre in Polonia ca prima miscare.  Miscarea ruseasca a fost sa intre din partea cealalta in Polonia. Au continuat concertul si desi au cantat aceleasi note, baietii rai au ramas doar nemtii. In acelasi stil i-au facut pe toti sa le fie aliati impotriva baietilor rai, ca mai apoi cand au prins putere sa mute pe tabla si pieselor lor si ale celor pe care i-au fraierit.

Iar acum, sa vedem ce avem la masa de joc. EI bine avem un jucator de sah care stie judo. O combinatie de strategie, de folosit forta adversarului ca sa obtii avantaje. El se confrunta cu un jucator de poker, care crede ca resursele sunt infinite si ca poate sa amestece cartile de cate ori are el nevoie. Pentru ca a mai facut-o, a reusit sa joace de suficient de multe ori la cacialma astfel incat sa isi salveze imperiul, ba chiar sa il si mareasca.

Asta e varful la iceberg. Ce nu se vede, ei bine, un jucator de Go, care tace si face. Niste ingineri lipsiti de simtul umorului, care vor rabufni cand vor descoperi ca au fost fraieriti, iar din frustrarile lor nu iese niciodata ceva bun. Mai avem la masa niste briti obositi si mahmuri dupa prea multi ani de lene si betii crunte. Mai sunt si niste aroganti lenesi care prefera sa se parfumeze in loc sa faca dus si care mai au putin si vorbesc araba.

Daca ma intrebati unde  suntem noi… ei bine, noi suntem in menu sau in pot. Depinde de cei de la masa de joc si de resursele lor militare, de interesul celor care fac cartile si le joaca unde vom sfarsi.

Iar daca ne credem smecheri si facem scandal sforaitor, ne umflam muschii aiurea pe la tarabe… pai na, asa face si gaina sau porcul prin curte inainte sa ajunga supa sau friptura…