marți, 10 decembrie 2013

Aeriene


Stimati calatori, acest avion merge la Timisoara.. dear passangers, we would like to inform you that this plane is going to Timisoara
Ha ha.. ce gluma

Stimati calatori, acest avion merge la Timisoara, va facem acest anunt pentru ca sunt 2 persoane in plus in avion…
Hopaaa… ca sa vezi…

Si al naibii, nici unul nu se simte ca ar fi gresit avionul.. deci, incepe domnisoara sa numere la pasageri, si iar ii numara, si apare cu listele, si pana la urma apare un cuplu ca e in plus. Cuplul respectiv scoate biletele si da… erau pe locul lor, cu bilet valabil la Timisoara (oricat i-am fi suspectat de fals, ce idee misto). S-au vorbit cu turnul, cu aeroportul, cu cine s-au mai vorbit si intr-un tarziu a plecat si avionul.
Cu o suma de pasageri uimiti, altii intrebatori, si cu cel putin un cuplu de pasageri jenati de intamplare, mai ales ca toata lumea se uita lung la ei.

Na bine mi-am spus, ceasul rau pisica treishpe’. Noroc  ca nu se intampla ca la CFR unde ne dadea bilete doi pe loc, si jumate stateau in picioare pe unde apucau – ca deh, dreptul primului venit sa isi ocupe locul.
Dar .. ce-am facut? Am cobit!

Ca n-a trecut bine intamplarea cu pricina, si iaca, la urmatoarea cursa, le-a cazut sistemul informatic la Tarom – pe Otopeni, si in loc sa ne dea bilete tiparite, am primit bilete scrise de mana.
Si ne-am luat noi navetristii fain frumos si ne-am dus la imbarcare, si pentru ca suntem romani, si stim cum e aia cu ocupatul locului in autobuz (fie el si aerian, tot ca in rata de Devesel se comporta mioriticul) ne-am aranjat sa ne punem pe preferinte, care la geam, care la culoar, sa avem cu cine povesti cele 55 minute de zbor. Si cand eram noi bine merci pe scaune, hopaa.. doi expati, total pe dinafara, ramasesera fara loc. Si se ia echipajul si ne numara, si se uita pe hartii, pe bilete… ce mai, baietii trebuia sa vina cu noi in avion.  Asa ca s-au dus stewardesele si s-au consultat cu capitanul, s-au luat cu turnul, cu biletele, cu tot ce le-a iesit in cale, si pana la urma s-a dres. Unul a primit un loc pe scaun de stewardesa si unul loc in cabina (pe asta chiar l-am invidiat).

Mai ! dar ce nepregatiti astia de la Tarom, sa nu aibe ei loc in picioare? Sau la buda, ca in vagoanele CFR-ului?
Al naibii sa fie daca vrei sa schimbi biletul cu cineva… NU SE POATE! Biletelul este nominal, si gata, acolo ai platit acolo zbori… Adica, cu avionul ala ai platit cu ala zbori, nu neaparat unde ai si nevoie.

Ca se intampla sa fie ceata! Ca deh… o trairam si pe asta recent, cu un coleg care a luat avionul de la Timisoara la Bucuresti ca sa ne insoteasca la o sedinta.
Si l-am tot asteptat sa aterizeze, si nu mai ateriza.. chiar faceam bancuri ca ce tari sunt astia de la Tarom, ei daca se supara nu mai aterizeaza, stau in aer, neamuri cu Chuck Norris. Cand colo, suna colegul sa ne spuna ca aterizat, dar nu ajunge la sedinta.. a trecut razant pe langa Bucuresti si s-a oprit la Constanta .

Nasol, nici macar nu era vreme de plaja, putea eventual sa numere geamanduri… Chestia ca omul trebuia sa prinda avionul de dupa amiaza ca sa se intoarca la Timisoara, si nu era clar daca apuca…
Ma intrebam daca o sa il taxeze suplimentar. Nu de alta, dar l-au dus unde nu avea nevoie, a pierdut si afacerea pentru care plecase de acasa, si la sfarsit trebuia sa mai plateasca si taxa pt ca a pierdut imbarcarea …  Nu am primit raspuns la intrebare, pentru ca in cele din urma l-au adus la Bucuresti, cat sa prinda avionul de intoarcere.

Comentam intr-un alt post despre customer service la liniile aeriene, unde te anunta din jumate in jumate de ora ca vor avea intarziere, ca sa descoperi ca a trecut ziua. Cumva ca in bancul cu pacientul, care are crize din cinci in cinci minute, si il tin cate juma de ora.
Daca te anunta ca nu pot zbura, sau ca vor pleca in 3-4 ore, poti decide ca nu mai are rost sa zbori, si pierd un client, ori asa.. te duc, te aduc, iti iau si banii. Fie vorba, ma simt mai confortabil prostit la sol, decat sa fie intradevar vreo problema si sa fiu in aer... 

marți, 3 decembrie 2013

Happiness

Mi-am luat o jucarie noua, si asta m-a facut sa imi amintesc de o vorba pe care o tot repet, cum ca diferenta intre barbati si copii o da pretul jucariilor..

Pe chestia asta am cautat un articol pe care l-am scris acum vreo 10 ani,  pentru o revista reprezentativa pentru femei, in care tratam subiectul respectiv. Am gasit in schimb un alt articol, pe care il scrisesem tot atunci despre fericire, si cum m-a lovit si pe mine astenia sau anestezia Sarbatorilor, m-am gandit ca poate v-ar place sa il cititi, asa ca iata-l:


Totul a inceput intr-o simbata seara, cind amicii mei m-au anuntat ca imi vor face o vizita. Nu m-au intrebat daca am chef de musafiri, ci doar m-au anuntat ca ii voi avea. Asa ca dupa un scurt sumar al celor ce existau prin casa am ajuns la concluzia ca rezervele de bere, saratele si alune trebuiesc ajustate.

Am luat plasa si m-am dus la micul magazin cu de toate de la capatul strazii. In fata mea la coada, un tip tinerel, in salopeta de muncitor de constructii, semn ca tocmai se intorcea de la lucru, facea aceleasi cumparaturi de simbata seara. De plictiseala l-am urmarit. A cumparat citeva pliculete de cafea instant, apoi a cerut doua plicuri de capucino, un pachet de tigari, cu mentiunea “astazi dati-mi cartonate”, doua beri “din alea bune” si o ciocolata ieftina, dar care a facut sa straluceasca ochii pustoaicei adusa de mama in intimpinarea capului familiei. Acesta avea un zimbet timp si fericit pe toata fata, convins fiind ca toti vor aprecia festinul de simbata seara pe care tocmai il pregatea. De fapt toti trei afisau zimbete intinse pe toata fata, radiind de incintare. Oare ce ii face asa fericiti? Doua plicuri de cafea pe care eu ma feresc sa o cumpar? Sau doua beri pe care amicii mei le beau in mod constant? Sa fie tigarile cartonate sau ciocolata ieftina?

Sa cumpar acelasi lucru pentru musafirii mei in speranta ca ii voi vedeea zimbind la fel de fericiti? Nuuuu, nici nu ma gindesc ce ar putea sa iasa…

Am facut cumparaturile in conformitate cu lista mea, si apoi am asteptat sa imi vina musafirii. Am asteptat pina cind au depasit limita celor doua beri “aducatoare de fericire”, si apoi le-am povestit despre familia intilnita la pravalie, le-am povestit de fapt despre moacele tampe si pline de incintare pe care nici unul din ei nu le-au mai experimentat de foarte multa vreme, in ciuda vacantelor exotice, masinilor scumpe sau apartamentelor aranjate pe care le detineau. In comparatie cu cei trei de la magazin, amicii mei sunt niste bogatasi. Si cu toate astea…. nu imi amintesc sa ii fi vazut in ultima vreme zimbind sincer, nu imi amintesc sa ii fi vazut zimbind implinit, prin toti porii!

Si cind le-am spus asta… m-am vazut in ochii lor ca intr- oglinda. Si eu sunt la fel ca si ei.

Lansasem intrebarea … aduc banii fericirea?

In acel moment dat, una din fete a spus “NU, nici pomeneala!”, ne-am uitat mirati la ea, si curiosi… de unde atita vehementa? Stiam ca ea si partenerul ei au avut o viata cel putin interesanta, au fost casatoriti, au divortat, si apoi s-au impacat, sunt impreuna dar nu s-au mai casatorit. In fata unui intreg batalion de fete lungi cei doi s-au apucat sa ne spuna povestea lor, cea pe care o banuiam, dar pe care nici unul dintre ceilalti nu o stiam de fapt.

Si asa am aflat cum s-au cunoscut, s-au placut si au format un cuplu inca din studentie. Am aflat cum si-au inchiriat prima lor garsoniera, in care abia aveau loc sa se miste, cum se scotoceau in buzunare ca sa isi cumpere o pizza si o bere in doi, si cum nici ca le pasa, pentru ca erau fericiti sa se aibe unul pe celalat. Au povestit despre vacantele cu cortul, si fara posibilitati prea mari, au povestit despre primele lor reusite in cariera, cind se sarbatoreau fiecare pas inainte facut de vreunul dintre ei. Si povestea a continuat, am aflat cum a fost urcusul lor pe treptele carierei, cum au inceput sa apara banii, si garsoniera inchiriata s-a transformat intr-un apartament spatios pentru care nu mai plateau chirie, cum vacantele s-au mutat in locuri exotice, cum nu se mai vedeau decit in weekend, de multe ori nici atunci pentru ca se intimpla ca unul sau celalalt sa fie plecat in delegatii. Au povestit cum toata goana dupa cariera si bani i-a instrainat, i-a despartit… Au povestit despre cele sase luni in care au fost despartiti si le-a fost dor unul de celalalt, si cum intr-o seara el, s-a dus la ea si a invitat-o sa ia masa in vechea garsoniera in care se mutase de curind, si cum ea a fost cea mai fericita persoana din lume cind a primit invitatia.

Am intrebat din nou, aduc banii fericirea?

O intebare veche de cind lumea, si cu acelasi raspuns pe care refuzam sa il credem. Nu, banii nu aduc fericire. Banii aduc confort, aduc o stare aproximativa de siguranta pe termen scurt, dar nu pot cumpara fericire. Asta era concluzia la care ne ducea povestea lor.

Ok am spus, sa inteleg  ca in garsoniera lui ati baut doua beri la doza si o cafea la plic?

Pai… spun ei, nu prea. De fapt el pregatise o masa regeasca, cumparase o sampanie de top si pe masa, intre luminari plutea o orchidee intr-un bol.

Da, asta era. Ne nastem egali dar nu murim asa. Fiecare are fericirea lui. Prietenii mei nu renuntasera la cariera, si nici la bani, ci doar au invatat sa se inteleaga si sa accepte unul pe celalalt. Au invatat altceva, au invatat ca au nevoie de confortul cu care s-au obisnuit si pentru care trag din greu amindoi. Au invatat sa se respecte, si sa isi respecte drumul ales in viata.

Am dezbatut acest subiect toat noaptea, si cei doi au fost de acord cu parerea generala. Poate ca doua doze de bere si doua plicuri de cafea ne fac fericiti, dar nu ne-am nascut ca sa ne multumim cu doar atit. Vrem mai mult, dar e bine sa intelegem ca vrem acest mai mult impreuna. E bine sa intelegem ca in doi, greutatile se estompeaza.

Ideea e ca nu tebuie sa ne sacrificam confortul, atit timp cit inteligenta noasta ne ajuta sa traim mai bine, ar fi o prostie sa nu ne folosim de ea.

Da, muncitorul in constructii are partea lui de fericire, dar si fericirea nu consta intr-un weekend cu ceva mai multa indestulare. Fericirea depinde de modul in care fiecare dintre noi intelege sa respecte pe celalalt, meseria si drumul pe care l-a ales.

Oare e atit de greu sa constientizam asta?

Si deci aduc banii fericirea? Nu. Dar cui ii pasa?  De ce sa renuntam la confortul pe care il putem avea?

Banii au rostul lor. Trebuie sa invatam sa profitam de ei, de faptul ca suntem in stare sa ii cistigam. In acelasi timp, sa invatam sa nu confundam confortul cu fericire si sa ne bucuram de amindoua.

Succes!

 

 

joi, 28 noiembrie 2013

Retail modern...


Sa faci retail modern inseamna sa faci parte dintr-o retea mare, cu niste reguli si proceduri clare, cu strategii de piata verificate, care atrag cumparatorii, punandu-le la dispozitie marfuri diferite, alese pe anume criterii si statistici, astfel incat “end userul” sa gaseasca in magazin tot ce isi doreste, sa isi optimizeze timpul alocat cumparaturilor si sa beneficieze de comfort.

OK, am priceput, totul pentru cumparator, dar business is business si retailerul trebuie sa faca profit, asa ca aplica diverse tips&tricks, pentru a convinge cumparatorii sa isi lase mai multi bani in afacerea lor.
Si ca sa am si eu ce scrie pe blog, din cand in cand managerii “stabilimentelor” reusesc sa ne impresioneze la maxim cu reusitele lor.

Una din cele mai comune metode de a face cumparatorul sa exagereze la shopping vine din senzatia de foame. Asa ca mai toate supermarketurile sunt dotate cu brutarie (de cele mai multe ori la intrare), care brutarie trebuie sa coaca paine sau placinte si sa emane o aroma apetisanta de patiserie, sa-ti ploua in gura de dorinta instantanee si sa te faca sa cumperi mancare din greu. O idee simplu de aplicat, cu efecte maxime.

Mi s-a intamplat ca mergand o data cu masina prin tara am decis ca trebuie sa imi cumpar una alta, si ca cel mai bine sa merg la un supermaket de proximitate, unde as fi putut sa gasesc de toate. Ei bine, am nimerit intr-o chestie frumos colorata, luminata, cu reclame si oferte din cele mai felurite, care imi promitea ca voi fi tratat rapid si ieftin.
Am intrat in magazin si am realizat ca filiala respectiva are probleme de profitabilitate si managerul local trebuia sa taie costurile. Si le taiase in felul lui, adica s-a hotarat sa o lase mai moale cu mentenanta la toaleta…  Probabil ca erau si dupa ceva concurs de mancat fasole in zona, ca mi-au cazut polipii instantaneu! M-am abtinut sa nu vomit in holul de la intrare si m-am aruncat eroic in interior (o data trecut de usi, nu mai poti face cale intoarsa), evident cu speranta ca va fi mai bine. Si era un pic mai bine, pentru ca a scazut intensitatea duhorii, dar n-a disparut.  Mi-am batut toate recordurile personale de traversat un magazin (alta smecherie a lor, drumul de la intrare pana la iesire te poarta prin tot magazinul), si m-am ejectat pur si simplu afara. Cred ca daca ar fi fost proba olimpica o castigam clar. Ajuns afara mi-am mai revenit, era ermetizata bine cosmelia, nu lasa mirosul afara.
Si m-am uitat inauntru ca sa vad ca vanzatorii, paznicii erau la locul lor. Chiar si brutarii…

Iar in timp ce urcam in masina mi s-a mai aprins un beculet si am realizat si de ce am gasit asa de usor loc in fata…

luni, 18 noiembrie 2013

banking


Totul a inceput cu o recomandata, care imi spunea ca am primit o instiintare oficiala la Posta. La Posta din sat, clasica posta romaneasca.

Asa cum e ea, posta are niste reguli de care se tine. Ca e colet, ca e plic, te iei fain frumos si iti misti fundul la posta ca sa vezi ce ai primit.  Macar in sat nu e aglomeratie si nu trebuie sa stai la coada.

In plic o hartie oficiala de la banca in care imi tin rezervele, in care se preciza foarte pompos ca din cauza ca a schimbat BNR nu stiu ce reguli si ce legi, ar trebui sa ma prezint la sediul bancii cu documente justificative pentru venit. De genul meu sunt destul de disciplinat, si incerc sa respect regulile, asa ca m-am adresat unei colege de la HR sa ma ajute cu adeverintele respective. Problema aparea in faptul ca diferite entitati care cer adeverinta de venit, au tipizate si formulare diferite. Dar, colega mea, foarte amabila a sunat la contactele pe care le avea in respectiva banca, in ideea de a obtine informatii si eventual formulare.

Cei de la capatul celalalt al liniei au incercat sa isi dea seama despre ce e vorba, dar fara sa le fie foarte clar care e problema nu au avut nici solutie la ea, asa ca in cele din urma sfatul a fost sa merg la banca, si o sa imi spuna cei de acolo despre ce e vorba. Asteptarile erau deja setate cu vizita la banca, asa ca am ochit o fereastra in program, am sarit in masina si am plecat la banca. Pentru cine nu stie, biroul meu este intr-un depozit afara din oras.

Am ajuns la sucursala pe care o foloseam de vreo 7-8 ani, de cand m-am mutat in satul de langa oras, am gasit si loc de parcare, nu era nici coada, parea ca se va termina relativ repede. Tanara reprezentanta draguta si amabila mi-a cerut buletinul, s-a uitat prin calculator, si …scaaaarrrttzzz … s-a zgariat discul in mijlocul melodiei… “dumneavoastra sunteti arondat la sucursala din Piata Operei, asa ca acolo trebuie sa va adresati, ei vor sti sa va spuna despre ce e vorba, Din pacate noi nu va putem ajuta.”

In centru, la pranz. La dracu, Timisoara nu e Bucuresti, dar centru la pranz tot cam aia e. Ma urc in masina si tai de pe lista ideea de a da o tura si pe acasa dupa ce termin cu banca, tai si pranzul, ma impac cu ideea si ma aliniez traficului destul de aglomerat. Jonglez un giratoriu, fortez un semafor, ii bag doua de mama lui camionagiului care s-a pus de-a pirca in trafic, si ajung in centru. Caut loc de parcare, si caut loc de parcare, si mai dau o tura, si inca una, si … apelez la pile, si in cele din urma imi suprapun/strecor/pliez  masina pe langa alte o gramada de masini ai altora care apelasera la aceleasi pile ca si mine. Bietii oameni cred ca s-au saturat de toti cei ce ii cunosc mai ales cand au nevoie de parcare.

Mai fac vreo 300 de metri pe jos si dau cu nasul de un afis mare pe usa bancii, care spunea ca li s-a busit bancomatul si au inchis banca pana il repara… Asta este, dau o tura prin magazinele din jur, cu ochii pe usa bancii, si cum vad portarele ca ia afisul din geam ma si arunc pe usa, ca sa nu mi-o ia vreun altul inainte. In banca relativ plictiseala, cateva functionare care serveau norocosi sechestrati inauntru de problema bancomatului, am si eu noroc si ochesc o consultanta libera. Fantastic, ma insurubez in scaunul din fata ei, pornit sa imi rezolv problema. Ii pun in fata scrisorica primita la posta, o citeste, imi cere buletinul, clampane putin la calculator, si apoi cu o voce pierita ma anunta ca trebuie sa imi mut poponetul la etaj, pentru ca sunt client VIP… si ca atare banca mi-a alocat consultant pe masura…

Aflu numele consultantei, urc scarile, si ajung intr-un open space cu vreo cinci persoane, din care vreo doua ocupate. Intreb de numele consultantei, si fatalitate, trebuia sa ma adresez uneia din cele doua persoane ocupate – vorbea la telefon. Ma asez pe un scaun lateral, si incep sa imi butonez telefonul, mai un joc, mai un mail, trece timpul mai repede. 

Dupa o vreme tanara inchide convorbirea si pleaca…

Se intoarce relativ repede (probabil cu informatia lipsa) si isi suna clientul ca sa rezolve problema. Mai vorbeste ce mai vorbeste, il lamureste pe celalt de ale lui iar eu insist in timpul asta cu highscore pe jocurile de pe telefon ca sa pot sa raman relaxat. Apoi ma apeleaza, ajung in fata ei cu problema mea, imi ia hartia, o citeste, si foarte amabila imi spune “va expira cardul, trebuie sa veniti cu declaratia de venit completata ca sa il prelungim. Va pot trimite un model pe mail ca sa va fie mai usor…”

Daca era barbat puteam sa ii citez din Celentano & Firicel “BA ESTI PROST?”. Adica, in customer service-ul lu’ peste prajit, nu puteati naibii sa imi trimiteti din capul locului un mail cu explicatiile si sa fi venit cu tzidula gata facuta?

A trebuit sa merg la posta, sa sun la banca dar fara sa primesc explicatiile corecte, sa ajung la sucursala veche (din care am fost mutat o data cu upgrade-ul la VIP), sa fac un drum in centru, sa ma milogesc de loc de parcare, sa pierd vremea aiurea pentru ca s-a parambulit bancomatul, sa verific plushul la scaunele de la parter, iar pentru ca sunt VIP sa le verific si pe alea de la etaj pentru ca la VIP consultantii sunt ocupati (oare astia au ramas doar cu clientii VIP?) , ca sa aflu ca puteam sa primesc formularul pe mail si sa rezolv problema mult mai usor…

Si acum mergi acasa, printeaza, completeaza si mai fa un drum la noi.. macar acum stii pe unde …  si incearca sa nu te enrvezi, ca toate astea sunt pe banii tai, tu de ce crezi ca iti luam comision la administrarea contului?

Ma intreb acum ca un idiot, care o fi legatura intre ce a gandit cel de la marketing cu oferta acestui mirific serviciu si toata plimbareala mea de azi… Nu cred ca s-a gandit vreo secunda ca va pierde clientii bancii oferind un serviciu VIP…

Nu cred ca trebuie sa insist asupra momentului unde s-a pierdut traducerea…

De ce nu m-au lasat naibii in pace, in sucursala mea de la periferie, care mi-era si in drum si goala. De ce o mai tin pe aia deschisa? Ar putea sa o transforme in covrigarie cu afis pe usa – luati un covrig, calmati-va si dati o tura pana in Operei. Daca e inchis si ati terminat covrigul, au McDonalds peste drum…

duminică, 10 noiembrie 2013

Inginerii ... se intoarce


Hmmm… dupa ce am recunoscut in postarea anterioara afinitatea la o anumita lege a lui Murphy, caracteristica inginerilor, care mai intai strica aparatul si abia apoi citesc instructiunile… sau care mai intai se strica pe ei … ei bine, apropiatii mei si-au amintit ca sunt un mare inginer, si ca nu e prima data cand imi ies micile inginerii…

Asa ca sa va spun cum am plecat la sedinta spre Polonia, si ca la aeroport, pe cand imi verificau cei de la control punga cu cosmetice, am realizat ca pasta de dinti e pe terminate.  Nici o problema, la escala din Munchen puteam foarte usor sa imi cumpar alta, asa ca m-am dus la farmacia din aeroport si mi-am luat o pasta de dinti. Am ales una in recipient mic, un brand cunoscut, de calatorie. Mi s-a parut un pic cam scumpa, dar na… eram in nevoie, asa ca am platit si gata.

Seara am folosit ce mai ramasese din tubul vechi, iar dimineata am deschis noul tub, proaspat cumparat. Cred ca stiti toti cum sunt gesturile celea aproape mecanice, cand nu stai sa gandesti prea mult ci urmezi rutina zilnica. Ei bine, o rutina ciudata in dimineata ceea, pentru ca dupa ce mi-am bagat periuta in gura, am realizat ca incep sa mi se inclesteze falcile si sa mi se lipeasca periuta de dinti, si maxilarele intre ele. Urma sa tin o prezentare si eu nu puteam sa mormai nici in romaneste, ori cei de acolo se bazau pe mine sa le explic toate cele in engleza.
Am avut o sclipire de inteligenta tardiva, cand mi-a picat fisa ca totusi am dat cam mult pe pasta ceea, asa ca am luat cutia de carton din gunoi, ca sa descopar ca in loc de pasta de dinti cumparasem pasta de lipit proteza dentara. Asta explica si de ce dantura mea dadea usor in albastru.
Marfa buna, nemteasca, nu s-a dus usor. M-am chinuit cu un set intreg de scobitori sa cioplesc dantura de mazga albastra. De baremi nu ma miram de ce erau toti fascinati de lucrarile mele dentare in timp ce imi tineam expozeul.

Si credeti ca m-am invatat minte?

Cum sunt mai tot timpul plecat in excursii de delegatii, si cum o mare parte din timp merg cu avionul, m-am obisnuit sa imi cumpar cosmetica in recipienti mici, care sa fie acceptati la trecerea pe la controlul aeroportului. Asa ca am un dulapior plin cu rezerve de pasta de dinti, deodorant, spuma de barbierit, etc.. toate in recipienti mici. Periodic, imi inlocuiesc rezervele ce urmeaza sa se termine cu ce aveam in acel dulapior, de multe ori insa faceam asta in dimineata de dinaintea plecarii. Asa s-a intamplat si in acest caz, cand dimineata, somnoros am luat o rezerva noua de deodorant.
Dupa vreo trei zile de folosire, mi s-a parut ca ceva nu e in regula cu mirosul deodorantului, prea aducea a lamaie, pe cand eu prefer deodorantele fara miros. Si cand am aruncat o privire spre recipient, si mi-a sarit in ochi cuvantul “scholl”, cunoscut mai ales pentru produsele de ingrijire a picioarelor…
Sa plang, sa rad... macar eram sigur ca nu fac bataturi la subtioara.

Aveti si voi inginerii dintre-astea?  Poate bagati niste comentarii cu cele pe care le considerati cele mai reusite…

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Inginerii



Cand eram pustan, ma intrebam de ce pe usile unora din vecini scrie ing. inaintea numelui. Am aflat deci ca oamenii respectivi sunt ingineri.
Bine, si daca sunt ingineri de ce tre sa stie toata lumea? Pai d-aia… ca functia trece, dar diploma nu ti-o mai ia nimeni, oricat de tolomac ai fi. Asa cred ei, si asa credeam si eu, ca doar stiu ce vorbesc, ca sunt inginer, absolvent de TCM. Si pentru cine nu stie ce e aia TCM ... ei bine vine de la tampit crescut la mecanica.

Am avut un mic incident in dimineata asta si m-am gandit sa tratez subiectul "Ce este inginerii, cine este ei, si daca parintii lor stie…"
Azi am deschis un nou sampon, si am avut stupoarea unui lichid maro inchis, foarte vascos, si care mi-a facut parul maciuca. Si la propriu si la figurat. Spuma avea o culoare mai degraba scoasa din canal decat dintr-un recipient sigilat. Mi-era frica de efectul asupra cazii de baie, parea ca mai are putin si dizolva acrilul din care e facuta baia.
Am luat recipientul si am citit ce scria pe eticheta… mda, se pare ca termenul tuning de pe eticheta era pe bune si le atragea atentia celor cu parul alb ca se pot tuna. Parul grizonat primea un anume tratament, si putina culoare… Adica, o sa expire samponul inainte sa mai am de ce sa il folosesc.
Ce s-o mai lungesc, si sa va spun ca daca va pica in mana legile lui Murphy, veti descoperi ca inginerii sunt acei oameni care se ghideaza dupa principiul "cand ai incercat tot si nimic nu a mers, citeste instructiunile de folosire. " Pe care le-au scris alti ingineri.
Se aplica la robotul de bucatarie, sampon, detergent, masina de spalat vase (in care evident ca am pus mai intai sare de bucatarie si abia pe urma pe cea speciala), si tot asa cu orice jucarie, echipament, chiar si cu mancarea semi-preparata. Adica mai ales cu mancarea semi-preparata, unde un inginer adevarat recupereaza ambalajul cu instructiunile de gatit din gunoi, unde il aruncase, abia dupa ce iese fum din oala sau tigaie.
Trebuie sa mai recunosc si ca  am crezut mult timp ca pentru a fi inginer trebuie sa faci facultatea si sa iti iei diploma. Adica nu se poate sa te faci inginer asa peste noapte. Se pare ca se poate si altfel. Cu ani in urma, intr-una din sesiunile de ski pe Semenic, imi beam berea pe munte alaturi de amicii de la Salvamont, cand statiile lor au inceput sa dea alarma. L-am auzit pe cel din serviciu foarte alarmat “haideti baieti ca avem treaba, vin inginerii”.
Am sarit toti in schiuri si ne-am indreptat spre drumul de acces spre statiune, unde cativa dintre ei deja ajutau soferii sa urce dealul de langa partia numita “Idioti”. Pe acea vreme nu se prea purtau nici cauciucuri de iarna, nici lanturi la roti, drumul nu era tocmai curatat, era un adevarat spectacol de impins masini inzapezite, si de dirijat soferii spre parcare.

Ne-a luat ceva timp sa ii ajutam pe toti, si apoi ne-am intors in cabana sa ne dregem cu o bere dupa atata munca.  Pe mine ma muncea o intrebare… “Ia zi bai Cipri, de unde naiba stiati voi ca astia de au urcat acuma seara sunt ingineri”?
“Bai Cata, pai tu n-ai vazut ma ce inginerii faceau pe drum?”