de ce vorbesc armele

Nu, nu este despre cine are dreptate sau nu, ci despre cine are putere de negociere si o foloseste ca atare...

Putina lume realizeaza, dar razboiul este o negociere. Nu pare nu?

Dar ce este o negociere? M-am luat si eu dupa altii mai destepti, asa ca as spune ca negocierea este arta sau stiinta de a folosi corect informatiile si timpul pentru a crea puterea de a convinge partile concurente pentru atingerea unei tinte propuse...

Ei bine, ce se intampla in Ucraina sau in Israel sunt formele cele mai dure de negociere. Sa ne intelegem, nici unul din cele doua razboaie nu au inceput intr-o dimineata doar pentru ca un general nervos si-a varsat cafeaua  pe cravata. Inainte de a se lua la bataie au fost discutii, amenintari, cereri acceptate sau mai degraba neacceptate.Negocieri cum s-ar spune. In ambele cazuri, in timp ce in public aveau loc discutii, in background au fost pregatiri. In ambele cazuri participantii la negociere aveau si au niste tinte de atins.

Negocierea inseamna putere, informatii despre putere si timp ca sa obtii informatiile.

Intr-un caz toata lumea a vazut putere, a vazut cum rusii se pregatesc, cum aduna trupe, cum fac exercitii. Mai mult sau mai putin declarat tinta lor a fost pozitia mondiala de mare putere. Au tinut sa arate ca au putere si ca daca nu reusesc sa fie convingatori in discutii vor fi convingatori in lupta. Doar ca pregatirea si dezvoltarea de trupe pe fata a dat timp celorlalti sa se pregateasca. Ceilalti s-au pregatit si i-au asteptat, au stiut ce idei au, ce strategii, ce tactici. Ceilalti, adica ucrainenii au avut si aliati suficient de puternici si de motivati care sa ii sprijine. In timp ce rusii faceau parada de puterea lor militara, ceilalti si aliatii lor au pregatit „antidot” la puterea aia. Au pregatit arme antitanc, au pregatit mod de lupta de ambuscada, au pregatit ... In toata povestea asta foarte importante au fost informatiile, mai ales faptul ca prin aliatii lor, ucrainenii au vazut din cer ceea ce pregatesc rusii. Importante au fost si relatiile care au structura strategii. Au fost importante relatiile care le-au dat informatiile si armele necesare ca sa se apere. Rusii au fost lasati sa creada ca au puterea absoluta si ca vor reusi un blitz krieg, dar in fapt desi aveau perceptia puterii de partea lor, puterea ascunsa din spatele aliatilor ucrainenilor a facut diferenta. Negocierea aia se poarta inca. La alt nivel. Un razboi de uzura, pe aliniament de front. Si in cancelariile aliatilor sau dusmanilor celor doi protagonisti. Pentru ca o negociere nu se termina niciodata, poate doar cand unul din cei implicati dispare. Iar daca in timpul negocierii armele vor fi reduse la tacere, asta nu inseamna ca vor disparea. Pentru ca asa cum spunea Sun Tzu, daca vrei pace, trebuie sa fii pregatit de razboi.

In celalalt caz, in Israel, pregatirile au fost facute mult mai discret de catre cei care au atacat. Acolo, cei care cred in teorii conspirationiste, ii pot suspecta pe atacati ca au lasat deliberat sa se intample asta. Oricum din punct de vedere al informatiilor, pregatirile au fost mult mai discrete. Si in cazul asta discutiile au avut loc, au loc de ani de zile...

Asadar avem doua conflicte armate. In ambele cazuri negocierea a fost inceputa in forta pe o directie de win-lose clara. Cei ce au inceput au mizat pe win.

In conflictul din Ucraina, cei ce au inceput si s-au bazat pe win au fost repede trasi intr-un lose-lose destul de deranjant pentru ei. Unde au gresit rusii? In primul rand au avut informatii proaste despre puterea de negociere a celorlalti. Desi pare ciudat rusii au fost surprinsi de puterea aliantelor ucrainene. Asta in timp ce ei s-au bazat pe aliati slabi, care nu ii pot sustine prea mult si care depind economic de suporterii principali ai inamicilor. Acum negocierea s-a transformat intr-un razboi de uzura in care ambii protagonisti stau intr-un lose-lose acceptat. In timp vor obosi si protagonistii si suporterii/aliatii lor. Probabil la un moment dat se vor intalni sa discute si vor face armele sa taca, posibil ca se vor intelege la un armistitiu pana cand una dintre parti se va considera suficient de puternica sa sara iar la bataie. Sau pana cand un alt participant la negocierea globala ii va uni, astfel incat sa se bata impreuna impotriva unui al treilea.

Ce se intampla in Israel... e faza pe lose-lose cu scantei. Israel a pierdut in prima faza, a folosit foarte bine puterea emotionala in negocieri. Nu va dura mult, pentru ca si cei ce au starnit circul vor incepe sa se vaite, vor scoate poze cu copiii si femeile care sufera din cauza razboiului. Chiar daca esti primul vinovat ca ti-ai dat cu ciocanul peste degete, oamenii te vor compatimi cand vor vedea ce rana ai. Puterea creata de emotii e greu de gestionat...

Si in cazul asta, la un moment dat protagonistii vor decide ca e cazul sa lase armele si sa se intoarca la masa de discutii. Diferenta fata de celalalt conflict este ca aici negocierea dureaza inca din secolul VII, momentul in care arabii au emigrat cu puterea in fostul imperiu bizantin.

As spune ca si aceasta negociere va dura la infinit. Va avea probabil momente de intensitate mai mica, dar nu se va opri vreodata.

In ambele cazuri win-win va insemna doar un armistitiu pentru ca participantii sa se poata pregati din nou pentru o alta incercare de win -lose.

In ambele cazuri, negocierea nu se termina atunci cand vor ajunge la un armistitiu.  Puterea de negociere se muta emotional de la unii la altii. Puterea fizica este dificil de definit, avem mai degraba o perceptie a puterii. Nimic din ce vedem azi nu va mai fi la fel maine.

Asa cum spuneam, totul se negociaza. Puterea, perceptia puterii, aliantele, efectul actiunilor de azi, legimitatea lor fata de impactul emotional al indeplinirii lor.

Asa ca judecand la rece...oricare din conflicte e doar o negociere...