marți, 3 mai 2016

negocieri


Viata in corporatiile mari poate fi stresanta, perceputa ca o forma moderna de sclavie, sau la fel de bine ca lucrul intr-o fabrica de pe vremea comunismului, in care daca te fofilezi cum trebuie, si stii pe cine sa pupi in fund supravietuiesti linistit pana cand protectorul iese din peisaj.  Dar nu despre asta era vorba, ci de faptul ca daca urci suficient pe scara devii international, si asta iti ofera sansa sa vezi lumea in timp ce esti si platit pentru asta. Iar cand vezi lumea inveti ce inseamna sa interactionezi cu alte culturi.
Una din cele mai interesante culturi de care m-am lovit a fost China, iar povestea mea o sa va duca pe granita dintre Shenzhen si New teritories HongKong, unde se afla si celebra gara Lo Hu. In gara, pe vreo 10 nivele se afla o puzderie de magazine micute cu de toate, cam ca in talciocurile de pe la noi. Iar magazinele celea sunt ticsite cu de toate – in special falsuri pentru cam tot ce are valoare prin lume.
Iar din falsuri, cele mai interesante ni se pareau ceasurile, asa ca de fiecare data cand treceam pe acolo, ajungeam inevitabil in fata negustorilor de ceasuri de firma din cele mai interesante, desi parca stiind ca vand falsuri, vanzatorii le poceau numele in fel si chip MoBalanc, Lolex, LoVuton, Tagor, etc. Si nu doar ca ajungeam acolo, dar aveam si o lista impresionanta de cerinte din partea colegilor de acasa, asa ca de fiecare data cumparam intre 3-6 ceasuri.
Am avut noroc cu colegii britanici care stiau preturile, si care stiau cum sa puna problema cu localnicii, asa ca am invatat repede ca din pretul de plecare nu are rost sa dau mai mult de 30%, si ca daca insist si nimeresc cum trebuie poate si mai putin de atat. Intr-un final un astfel de ceas nu costa mai mult de echivalentul a 20-25 USD pentru o jucarie simplista, sau 40-50 USD pentru o supercomplicatie cu chronograf si alte cele. Dar ca sa ajungi la asa ceva, trebuia sa parcurgi o intreaga regie.
Deci, ajungeam in fata chinezoaicei (de obicei sunt fete la tarabe) alegeai ce iti doreai si intrebai de pret. Cum auzeau “how much” automat scoteau un calculator de buzunar pe care scriau ceva de genul 600 si incepeau sa strige pe tine zix handlid rim min bin. Momentul urmator, luai calculatorul si imparteai la doi. Daca pana atunci totul parea normal, intrai in secunda doi in competitia de teatru pentru chinezii au talent. Fata incepea sa cante un ayyayyyayay, mai famili, sil… no posible, nooo…. Fif hundlid rim min bin, best price fol you!
Neah… stai asa ca nu-i asa… moment in care iei calculatorul si scrii 200, te uiti in ochii ei si faci o mutra suparata dupa care spui pe ce limba vrei, orice vrei… dar sa fie rastit, si sa arati al naibii de frustrat.
Ca sa inteleaga fata ca ai fost un domn, si ai acceptat sa te lasi pacalit si sa dai 300, dar pentru nesimtirea ei, nu mai esti dispus la concesii, si dai doar 200.
Oooooyoyoyoyoy!!!!! Sil, noooo… no dial, no dial!!! Si incepe sa bage marfa sub raft, moment in care scoti doua bancnote de cate 100 RMB, si i le arati… apoi te indrepti spre usa, fluturand banii astfel incat sa ii fie clar ca nu ii primeste. Mai mult arati cu degetul spre magazinul de vis a vis, adica iti exprimi intentia clara de a lasa banii la concurenta.
Si dupa concert, nebunie si schimonoseli, ii vezi fata rotunda cum se uita catre bancnotele celea de zici ca sunt insemnele la ceva secta. Daca ai apucat sa iesi pe usa, te vei trezi cu hainele smulse de pe tine, placat ca la rugby, implorat sa te intorci in magazin si sa reiei discutia.
Evident de la 190 pentru ca esti suparat… Bascalia de pe lume, se incheie undeva intre 200 – 250 RMB. Tu, ca orice european care se respecta te dai lovit in portofel, pentru ca ai lasat de la tine mai mult de 200 RMB, aia se da de ceasul mortii pentru ca intra in faliment cu asa clienti, ce mai balamuc curat.
Ei, dar daca asta este procedura oarecum clasica de negociat cu cei de acolo, o sa va povestesc cateva iesite din comun.
Ne grabeam sa prindem avionul, eram cam prost cu timpul, dar din cauza ca un amic britanic a plasat o comanda “last minute” pentru niste Omega speedmaster, am mai dat o tura prin piata. Seful meu de atunci, un scotish get beget s-a dus direct la fata de la care mai cumparasem (era verificata, avea marfa buna, ca deh… si falsurile sunt mai bune, mai rele… ) . Cum eram in criza de timp, asta i-a sugerat fetei sa dea negocierea pe fast forward. Aia nimic, parea batuta in cap. Noi ca ne grabim, ea ca nu lasa din pret. Asa un sentiment idiot, doar mai cumparasem de la ea, chestii similare, nu era nimic nou.  Parca era o dansatoare la bara ce se rusina sa se dezbrace la costum de baie pe plaja.  Scotianul, a inceput atunci “bine, deci tu vrei 2x600 rim min bin, eu iti spun ca nu dau nici jumate, tu incepi sa te vaiti ca dai faliment, ca iti raman copiii nemancati, eu mai scad si mai mult pretul, tu incepi sa te dai cu fundul de pamant ca te da patronul afara, ca te bate barbatul, eu ma supar si ma fac ca plec din magazin, tu vii si te agati de mine, eu incep sa strig mopai, mopai – militia, bla bla… bun, si tu si eu stim ca marfa costa cam pe la 500 RMB, asa ca ia banii, da ceasurile, si promit ca data viitoare sa ne tinem de tot circul”. Chinezoaica perplexa, ii intinde ceasurile dupa cele nici 3 minute de discutie, si comenteaza ceva de genul “last time we make this! Last time! Wee balgain! No balgain, no sale!!!”.
The long story short, a fost prima si ultima data cand am cumparat ceva in China in mai putin de 10-15 minute de parlamentari.
Obisnuiesc sa spun ca viata e o negociere continua, si ca trebuie sa iti face temele in permanenta, iar tocmeala pe falsuri din China nu face exceptie. Pentru ca daca nu stii care e smecheria, ajungi sa te faci de basca urat de tot. Intr-una din plimbarile prin piata cu pricina, la un moment dat am vazut o trupa de americani, unul din ei foarte clar “high executive”. Omul si-a dorit un fake, si a pus ochii pe un super exemplar de IWC, care in real life ar fi costat intre 12-15 mii de USD. Asa  ca atunci cand chinezoaica i-a cerut 600, omul nici nu a clipit si i-a dat 600 USD. Sa mi se faca rau! Seful meu, scotianul a comentat ceva de genul “bai, sa te feresti sa lucrezi pentru asta, o sa primesti salariu mare, dar o sa inchida taraba repede la cum arunca banii pe geam”.
In tot timpul asta, eu ma certam de zor cu o chinezoaica pentru inca 10RMB la taraba de langa. Reusisem sa obtin un pret bun, dar era deja o chestie de orgoliu personal sa mai storc un pic lamaia. Unul din colegii mei scotieni era deja plictisit si cu capul la berea care ne astepta in pub mi-a aruncat un “come on Cata, it’s a fucking quid, close the deal and let’s move”. Si atunci am mai primit amandoi o lectie de la seful nostru care a replicat “go till the end, it’s not the fuckin’ quid, it’s about the fuckin’ principle”.
Insa una din cele mai vesele povesti despre cum se negociaza in China am patit-o in Shanghai. Eram insotit de o amica blonda cu ochii albastri, care statea de ceva vreme pe acolo, si rupea binisor pe mandarina. Imi trebuia un elicopter telecomandat, pe care in Europa nu il scoteam sub 150 de euro. Ne-am dus noi in piata, am umblat pe la tarabele cu jucarii, si la un moment dat am gasit ce imi trebuia. Ala cerea undeva echivalent a 70 USD. Pe stilul clasic, am inceput sa ma harai cu el pe pret, el adauga cifre, eu imparteam la 2, la 3 la 3.14… fiecare cu damblaua lui. Ala ma injura pe chineza, eu il injuram pe romaneste, in fine circoteca in turnul babel. In tot timpul asta, amica mea asculta ce  discutau cei doi. Cand a venit momentul , s-a aplecat spre vanzator si i-a spus in chineza ceva de genul “stii… noi vorbim limba voastra. Amicul meu este foarte suparat pentru ca vreti sa il trageti in piept” Ala sa moara, ziceai ca il cearta Buddha insusi. A inceput sa bage temenele, sa isi ceara scuze, mi-a vandut elicopterul cu 20 USD. I-am bagat si eu un Wo shue sheng, Xie xie! Si ne-am carat repede, ca nu mai puteam de ras.

Un comentariu:

  1. Stefan Novak3 mai 2016, 18:46

    Excelent articol! Am încercat și eu sa scap de teatrul de la LoWu și același răspuns, apoi am schimbat locul de cumpărături, dar a rămas un zoo pt a demonstra dresura cu animalute locale turiștilor.
    Mai exista o vorba în viata: nu primești ce meriți, ci ceea ce negociezi. Asa ca nu sari peste tragi-comedia procesului facerii. :)

    RăspundețiȘtergere