miercuri, 21 ianuarie 2015

salariul minim

Sedinta, si se discuta despre rezultatele financiare. O anumita zona de interes are marja foarte erodata, si este pe minus, sau aproape pe minus. Evident, problema se pune pe masa, si hai sa analizam.
Pai… nu e mult de spus, a crescut salariul minim pe economie, ne-am aliniat cu cerintele legale, si au crescut costurile. In activitatea respectiva factorul uman are o pondere semnificativa, asa ca iaca efectul.
Bun, bun, dar de ce s-a erodat marja si in activitatile colaterale.
Aaaa… tot de acolo, de la salariul minim pe economie. Cand am crescut salariul la necalificati, am ajust cu grila in zona celor putin calificati. Normal, a trebuit sa crestem si lor putin, si tot asa… deci in loc sa avem un impact in costuri de aproximativ 7-8%, am ajuns sa avem un impact mai mare.
Ghinion, asta este, mergem catre client cu propunere de ajustare de tarife. Ne uitam si ne tot uitam la cifre, si ne e clar ca la client nu o sa ii convina. E mult, foarte mult, si cam brusc si mult fata de bugetele pe care probabil si le-a facut. Dar, la fel de clar ca nici concurenta nu poate sa fie mai buna, except ca va incalca legea salariului minim.
Asta este, dar totusi, inainte sa mergem la client, hai sa mai facem o verificare, ce alternative avem, ce am putea sa ii propunem.

Uite, zice unul din colegi, am tot socotit ce ar insemna sa cumparam o masina care sa faca toate chestiile astea in locul oamenilor. Pana acum nu se justifica in costuri, dar acum, daca am pune masina, am reduce aproximativ 10 oameni, iar cresterea de pret ar fi cam jumatate din efectul legii salariului minim. Efectul deciziei ar fi ca angajam un tip calificat, care sa regleze masina, si vom reduce x numar de necalificati cu costurile aferente, in plus, masina nici nu greseste asa de des, si cresterea de tarife ar ramane suportabila si insotita de crestere in calitatea serviciului.
Super tare, hai sa vedem ce si cum, si sa punem propunerea cu masina, si mergem mai departe.
 
OK, ce mare scofala sa povestesc despre o sedinta si o decizie care vine oarecum firesc din calcule simple.  Unde ar fi pierderea la traducere aici? 
Pierderea la traducere insa nu e in sedinta, si nici in decizia indusa de sedinta. E mai degraba in mediul politic. Am stat si m-am gandit un pic la ce a vrut guvernul sa obtina cu cresterea salariului minim pe economie.  Sa fie o metoda populista prin care oamenii sa se bucure de mai multi bani?  Nu prea reusita, genereaza inflatie, si e posibil ca puterea de cumparare sa nu se simta. Sa ajute mersul economiei prin cresterea consumului? Putin probabil, mai ales ca economia reactioneaza neasteptat la faze de genul asta – cresterea de salarii induce crestere de costuri, care se duc in preturi, si iaca… economia vede putin ajutor, dupa care isi revine in punctul de echilibru.
Atunci ce ar putea fi? Oare prin marirea salariului minim, guvernul care taxeaza veniturile, nu impune o baza salariala mai mare, si automat creste colectarea la buget?
Daca asta a urmarit, ma tem ca e o afacere la fel de proasta ca si cea cu acciza in motorina. Dupa cum au comentat mai multi, remarcat si de presa de business, scumpirea motorinei a crescut pretul la un asa nivel ca au scazut vanzarile. In loc ca guvernul sa castige mai multi bani cu adaugarea de acciza, prin scaderea vanzarilor a pierdut in ansamblu celelalte taxe si accize care se regaseau deja in pret, asa ca a dat cu minus.
Daca ma uit la cresterea salariului minim pe economie in forma actuala, e posibil sa se intample la fel. La un moment dat devine mai ieftin sa inlocuiesti oamenii cu masini.
Oamenii astia platiti cu salariul minim pe economie fac lucruri extrem de simple si repetitive. Ei sunt folositi in loc de masini doar cat sunt foarte ieftini, mai ales prin prisma flexibilitatii capacitatii instalate – adica sunt angajati pe perioade determinate ca sa faca ceva.
Pentru masini nu platesti taxa pe salariu si nici alte taxe, nu trebuie asigurari medicale, etc… o gramada de chestii. E drept ca ramai pe cap cu o capacitate inflexibila in anumite momente de scadere de comenzi, pe care nu o poti ajusta asa cum faci cu angajatii temporari, dar daca din poza generala iese un cost si un pret avantajos, poate surplusul de capacitate sezonier sa fie benefic, si masina sa fie folosita si la alte proiecte.

Rezultatul e lesne de imaginat – cei ce primesc salariul asta mic nu mai sunt de folos, isi pierd joburile. Masura aparent populista se va intoarce impotriva celor mai napastuiti muncitori, cei necalificati. O data deschis apetitul spre masini, exista posibilitatea ca antreprenorul sau managerul de multinationala sa reduca si mai multe joburi, pe care sa le inlocuiasca cu masini – ma refer la joburi cu calificare minima.
Deci in final, colectarea de taxe generate de salarii va scadea, iar problema celor care nu stiu sa faca prea multe va creste, si va genera o problema inapoi guvernului care trebuie sa le dea ajutor social.
Solutia cred ca ar fi in educatie, oamenii sa investeasca in ei, sa se educe, sa invete cum sa devina mai productivi, mai eficienti, sa produca valoare adaugata mai mare in ora aia cat muncesc, si astfel sa se justifice sa fie mai bine platiti, iar salariile mai mari justificate sa genereze veniturile bugetare sperate.
Sa primesti bani mai multi pentru exact acelasi lucru, pentru exact aceleasi operatii nu ajuta, pentru ca in final te va costa mai mult ceea ce cumperi de la pravalie, cu exact aceeasi bani mai multi, sau uneori chiar cu mai mult.

Acum, sper doar sa ma insel…  

duminică, 11 ianuarie 2015

cohlenderu'? unde-i cohlenderul?


Am fost recent intrebat cu ce ma ocup. Pai, sincer, habar nu am cum sa raspund. De principiu sunt manager de logistica, cu alte cuvinte numar paleti si camioane la o firma de logistica. Eu zic ca urmaresc indicatori de performanta, dar la sfarsitul zilei tot numarat se cheama.
Dar incercand sa raspund la intrebare, am realizat ca titlul pe care il am acum e doar o functie ce tine de un moment dat in viata. De fapt, sunt inginer. Chiar daca am uitat de mult chestia asta, pot oricand sa ma recomand ca fiind inginer. Am o hartie care certifica treaba asta!
Iar primele mele rateuri de traducere nu au fost manageriale, ci ingineresti. Un inginer foarte sigur pe el, pe ce invatase de la scoala, care descoperise computerele si proiectarea asistata pe calculator, pornit sa le arate astora mai batrani cum e cu tehnologia si cu viteza in noul secol.
Asa ca dupa ce am reusit sa ma angajez pe un post de inginer proiectant, am primit si prima tema. Trebuia sa proiectez un dispozitiv, care sa ajute pe domnul muncitor sa faca 4 gauri intr-o piesa, si era musai ca cele 4 gauri sa fie foarte precise – atat ca si distante fata de cotele celelalte, cat si in diametrul lor.
Am luat problema foarte in serios, mi-am amintit de toata teoria de la scoala, si am proiectat un dispozitiv, destul de complicat, in care muncitorul punea piesa de prelucrat, actiona o maneta, si putea sa dea toate cele 4 gauri foarte rapid si precis. M-am dus la seful meu cu minunatia, si i-am vazut zambetul sarcastic care nu prevedea nimic bun. M-a intrebat doar “ai idee cat poate sa coste sa fabricam dispozitivul asta?”. Nu, nu aveam idee, nici nu imi pusesem intrebarea. Eu am proiectat un super dispozitiv, dupa toate regulile invatate la scoala, si care asigura maxim de precizie si de viteza de lucru.

Parca il aud si pe taica-meu, "pai, mai inginerasule, faceti 20 de produse finite pe luna. Daca toti proiectantii ar face asa dispozitive complicate, smechere si scumpe ca tine, iti dai seama cat ar costa la final produsele voastre? ".
Cu coada intre picioare, si in pozitia ghiocel, mi-am luat prima lectie de economie industriala, m-am intors la planseta, si am reproiectat dispozitivul. Ceva ieftin, care asigura aceeasi precizie, dar la viteza mai mica. La 20 de produse pe luna, un minut in plus chiar ca nu conta, atat ca nu imi explicase nimeni in scoala cum sa aliniez ceea ce proiectez la tipul de industrie in care activez…  Una era sa faci un dispozitiv care sa ajute in productia de masa, unde viteza era esentiala, si alta cand industria se apropia mai degraba de artizanat.

Am descoperit (cu oarece satisfactie ascunsa si meschina) ca nu eram singurul proiectant de aberatii. Ca sa fiu mai clar, produsul finit era o piesa de artilerie, care printre altele era insotita de un carut sau mai degraba o caruta metalica, in care se puneau tot felul de traznai ce ajutau la toaleta si mentenanta jucariei ce se livra armatei.  Caruta respectiva era o chestie foarte simpla in cele din urma, o remorca mica ce putea fi trasa de orice masina, sau in anume conditii chiar de cai sau magari. Oricine a vazut o remorca trasa de un autoturism pe sosea a vazut deja o chestie mai complicata decat caruta din povestea mea. Dar ca sa ma intorc la ce incercam sa spun, in sedinta de aprobare cu reprezentantii armatei, caci armata era clientul care cumpara ce incercam noi sa fabricam, astia s-au uitat cruciti la pret. Unul din ei a facut un comentariu sarcastic – de genul “nu prea mi-e clar ce salarii aveti, dar daca va inchipuiti ca o sa platim pe caruta voastra cat pentru un autoturism nou, va inselati; la banii astia mai bine cumparam o masina si caram sculele in portbagaj”.
Mda, tocmai realizasem de ce trebuia ca dispozitivul proiectat de mine sa fie ieftin, pentru ca suma costurilor la toate sculele si dispozitivele pe care le faceam noi, se duceau in pretul produsului final, iar la volumele pe care le fabricam nu prea aveai la ce sa imparti costurile.
Stau si ma gandesc daca ne-a invatat vreodata la scoala despre costuri… Poate ca da, dar sigur am ratat acea ora, semn ca nu s-a prea insistat pe asta la ingineri.

Nu cred ca ne-au explicat nici cum e cu verificarea anti prostie la ceea ce proiectam. Partea nasoala ca la ce ai proiectat ai onoarea de a fi tinta mistocarelii generale, pe care mi-am asumat-o singur si in intregime.
Trebuia sa proiectez o chestie banala, un dispozitiv, care sa indoaie o tabla si finalul glorios sa fie o balama. O chestie extrem de simpla, si de lejera, asa ca am facut desenul, care a plecat relativ repede in productie, un domn muncitor a fabricat jucaria proiectata de mine… si … jucaria a ajuns la cei ce trebuiau sa fabrice balamalele.
Pardon, balamaua! Pentru ca aberatia mea nu putea face mai mult decat o balama. Va intrebati de ce? Ei bine, pentru ca dupa ce balamaua era gata, nu o puteai scoate din dispozitivul care o fabrica, except doar ca taiai dispozitivul  cu pricina in doua, ca sa poti descarcera balamaua. Si o data taiat, nu il mai puteai folosi ca sa fabrici alte balamale… simplu, nu?

Stiti care e cea mai tare chestie cu lupta de clasa? Domnul muncitor care a produs prima si ultima balama pe care o putea scoate aberatia gandita de mine a dat mai intai o tura de fabrica cu tampenia, si abia apoi a ajuns sa-mi spuna si mie despre prostia facuta. Aveti idee cum e sa iti zambeasca toata lumea, cu zambetul ala superior si intelegator, cu care te uiti de obicei la aia de ii crezi mai saraci cu duhul? Ai prefera sa te injure careva, sa urle pe tine, sa-ti spuna ca esti prost, ai prefera orice la care sa poti reactiona cumva. Dar nu! Toti zambesc condescent si cu aer intelegator.
Asta se pune la pachet si cu eticheta de tolomac (prostanac am aflat ca e rezervat pentru politicieni). Asa ca nu mult dupa aceea, cand am primit de reparat o chestie mai interesanta, m-am lovit de eticheta pusa si nespusa. Adica lipsa de incredere in aptitudinile mele ingineresti.
Si ma intorc la lupta de clasa. O chestie cu care s-au lovit probabil toti absolventii de inginerie ajunsi in productie, unde muncitorii si maistrii se distreaza pe lipsa lor de experienta, dar in acelasi timp ii educa pe tineri sa lase nasul mai jos. Cine a vazut filmele produse in comunism isi aminteste cu siguranta cum tovarasu’ maestru il trimite pe tanarul inginer sa aduca cohlenderu’. Firar el de cohlender, ca sunt mai bine de 25 de ani de cand il caut si tot nu l-am gasit.
Iar bat campii, dar acum ca ma gandesc, mi-e destul de greu sa explic ce naiba e aia o stea mobila (parca asa se numea), un dispozitiv care avea niste palpatoare, cu care se verifica abaterea de la toleranta la tevile lungi, pe interior. E o chestie destul de complicata sa masori o teava lunga in interior, mai ales cand ai nevoie de precizie. Ei bine, steaua asta mobila la asa ceva folosea, era o chestie care combina niste tije, niste piese sub forma de plan inclinat si niste alte tije palpatoare, care in cele din urma ne ajutau sa verificam diametrul sau deviatia la diametrul pe care il doream la teava. Chestia e ca un “destept” a stricat una din piesele de tip plan inclinat, din prostie sau din rea vointa, si jucaria trebuia reparata. Chiar si pentru un incepator care se facuse recent de comedie, nu era foarte complicat sa te prinzi ca smecheria consta in faptul ca cele doua piese triunghiulare trebuiau sa fie identice, sau sa se apropie la maxim de aceasta cerinta. Puteai sa te chinui sa faci pe cel stricat la fel ca cel ramas intreg, sau puteai sa le faci pe amandoua din nou, in ideea ca daca le puneai pe masina si le fabricai in acelasi timp, chiar ieseau identice. Asa ca m-am dus la domnul maistru si i-am explicat ce vreau. Asta, si-a inclinat capul a neincredere, si fara sa-mi spuna nimic, s-a dus la seful meu sa se planga. El stia de la un inginer batran, si verificat, ca piesa trebuie sa aibe 11 grade si 14 minute inclinatie, in timp ce eu il pun sa faca doua piese noi de 11 grade, si vedem ce o iesi. Ca el nu isi asuma responsabilitatea, ca oricum asta micu’ nu e prea destept, nu a reusit sa fabrice nici macar o balama, ce dracu’ mi-au dat pe mana steaua mobila!
Seful, un tip extrem de calm i-a explicat domnului “Maestru” ca ce am facut eu e bine, ca el a semnat, si ca raspunderea apartine celor ce au semnat documentele, si nu celui ce fabrica dupa proiect. Except ca nu ii iese piesa conform cu proiectul. Domnul maistru a plecat suparat, si ca sa arate ca are dreptate s-a ocupat personal de fabricarea celor doua piese, le-a montat in dispozitiv, si cu ocazia asta mi-a reparat reputatia de inginer!
Dom’le! Asta micu’, tanarul inginer, nu e dom’le chiar asa de idiot, mai are si sclipiri de inteligenta. Drept ca nu se pricepe la balamale, dar uite ca alea mai complicate ii ies.

Si uite asa am scapat eu cu onoarea reperata, si cu experienta acumulata. Si din toate povestile astea, singurul lucru la care m-a dus capul a fost sa ma duc sa mai fac o gramada de scoala, ca sa ajung manager. Ca sa nu mai rada lumea de mine ca inginer.

Drept, ca si de astia, de manageri rade lumea, dar asa mai pe ascuns si mai cu frica.

marți, 6 ianuarie 2015

productivitate


Citeam de curand un articol in presa economica, era scris de un jurnalist suparat pe ceva declaratie a unui economist strain care spunea ca romanii nu sunt productivi, si omul facea o paralela intre productivitatea atinsa intre subsidiara din Romania la o firma de productie multinationala si cea din Belgia parca.  In comparatia respectiva, fabrica de pe undeva in Ardeal ii batea de departe pe valoni la productivitatea obtinuta.

M-a tentat sa ii scriu jurnalistului ca din pacate, unul din proverbele noastre spune ca nu se face primavara cu o singura floare. Nici macar cu cateva razlete, unde mai pui ca si alea sunt de import. Pentru ca fabrica respectiva e condusa dupa regulile occidentalilor care au decis sa produca la noi. Reguli, proceduri, si mai ales indicatori de performanta urmariti permanent.

Pot sa va spun ce se intampla cand se intalneste o cultura a muncii controlate, cu mentalitatea balcanica. Unul din clientii din zona antreprenoriala, care confunda multinationala cu munca la stat insista in permanenta sa ceara tot felul de activitati necotate, si care nu faceau parte din contract.

Antreprenorul local, foarte mirat, si suparat pe omul din fata lui, a escaladat problema catre superiori, si uite asa am ajuns la o conversatie purtata in doua limbi diferite.

Spiritul lui antreprenorial spunea ca si fara un sistem de masura, e o chestie de bun simt sa ii pui pe oamenii angajati sa faca ceva tot timpul, si sa nu stea. Asa ca pentru el, dupa ce a vazut ca pe tarlaua alocata sunt la un moment dat un numar de oameni, a considerat ca asa e normal sa fie, si poate dispune de ei cum are el chef, ca si cum ar fi fost angajati in firma lui.

Bine Catalin, dar oamenii aia sunt acolo, de ce sa nu faca si x si y si z chestii. 

Simplu, pentru ca atunci cand ai facut outsource la logistica, am convenit ca platesti anume activitati, si nu un numar de oameni care sa stea la cheremul tau.

Da, dar oamenii sunt acolo, nu? De ce sa nu faca si altceva.

Nu! Tocmai, ca nu mai sunt acolo! Odata ce nu mai au nimic de facut pentru afacerea ta, sefii lor ii muta pe alte conturi unde au de lucru, si unde se justifica prezenta lor, si unde munca lor este cotata, si deci platita.

Cele doua culturi aveau o problema majora in a codifica si decodifica mesaje pe care sa le inteleaga cealalta parte, pe de-o parte spiritul antreprenorial, care spune " voi cei pe care i-am angajat, va platesc, deci trebuie sa faceti tot ce am nevoie, pentru ca investitia mea in voi sa mi se intoarca cu profit"!

Pe partea cealalta, era o cultura orientata pe sistem, control si optimizare. Noi spuneam "draga antreprenorule, intre oameni buni la toate, care fac totul cand e nevoie, pompieristic, atunci cand crezi tu, noi gandim in functiuni specializate, si folosim resursele pentru pozitiile pe care sunt specializate, optimizarea vine din faptul ca avand mai multi clienti, oamenii au mereu ceva de facut pe calificarea principala, fac ceea ce se pricep ei mai bine sa faca, devin productivi, si asa am reusit sa avem costuri per operatie mai mici decat ale tale, si de aia ai si venit la noi".

Da, e in spiritul antreprenorului sa nu ii ajunga si sa vrea mai mult, dar si in cultura corporatista e normal sa masoare si sa taxeze orice mutare, asa ajung corporatiile sa fie eficiente (pentru ca daca uita o zi sa fie eficiente, dispar inghitite de alte corporatii).

Avea un prieten de demult o vorba, ca nu-ti lucrez pe gratis oricat mi-ai da!

Bun, am facut oarecum o paralel intre antreprenor si corporatie, si unde e legatura cu productivitatea la romani?

He, he, acum urmeaza partea cea mai neplacuta despre productivitatea la romani. Sau despre totala lipsa de spirit antreprenorial...

Se facea ca fiica-mea trebuia sa plece in tabara, cu trenul. Asa ca ne-am adunat o gramada de parinti in gara ca sa ne conducem odraslele la tren.

Am avut un soc sa vad gara!

Sa luam in primul rand cladirea garii... toate geamurile murdare (chiar si cele care erau sparte), peretii prafuiti, jegosi si plini de panza de paianjen. Sala principala e inalta, asa pasarile zburau in voie, aveau chiar si cuiburi inauntru. Cablurile pentru diferite functiuni, si ma gandesc ca multe deserveau reteaua de computere a garii, atarnau ca intr-o padure de liane. Chiar semana totul a jungla, poate si din cauza gainatului de pasare imprastiat cam peste tot.

Imaginea apocalipsei era intregita de miasmele de pipi ce veneau de prin colturi sau de dupa stalpii care sustineau suprastructura. Petardele olfactive se mulau pe cele ulei ars de la cascarabeta unde se vindeau un fel de hot dog si cartofi ce pareau capabili sa dea ulcer si la un reactor nuclear.

Si gara asta era plina de lume, care calatorea in toate partile... adica, un business ce ar fi trebuit sa fie profitabil, si platit corect!

Si mai era ceva in gara, mai era personal care lucra in gara, personal care se complacea macar 8 ore pe zi in mizeria si duhoarea ceea. Unii sprijineau niste garduri, la o tigara, intr-o zona plina de chistoace pe jos, semn clar ca era locul de fumat. Altii stateau la povesti pe peroane...

Nu e treaba mea ce faceau ei. Cum nu e treaba mea nici de ce se complac in mediul ala. Nu e treaba mea nici de ce nu incearca sa faca din locul ala unul mai placut. Sunt doar un client care a decis sa faca tot ce ii sta in putere si sa evite garile si trenurile din Romania.

In tot timpul asta toti se plang ca nu sunt destul de bine platiti, ca nu sunt bani de la guvern, nici de la Uniunea Europeana, sau de unde altudeva spera toti oamenii sa vina banii aia, cu care ei sa faca curat la ei in curte.

Poate daca gara ar fi macar curata, chiar si asa darapanata, poate daca trenurile ar fi curate (remarcati ca pana acum nu am zis nimic de bietele vagoane, ruginite, superjegoase, si mai ales vandalizate de toti needucatii care trec prin ele), poate... ca oamenii ar folosi mai des trenul, poate ca ar fi o sursa de profit, poate ca din profit ar fi cumparate trenuri mai cochete, gara ar fi reparata, iar apoi...

Hei Cata, trezeste-te!

Eventual, dupa ce postezi parerea asta, trimite un link si ziaristului care nu era de acord cu lipsa  de productivitatea la romani.

Sa vada garile, sau statiile de autobuz daramate, sa vada fostele fabrici devenite ruine, si va afla unde se duc naibii indicatorii de productivitate la nivel de tara.

Se pierd undeva intre locul de fumat si toaleta din orice institutie de stat. Pentru ca nimic nu constipa mai tare decat o astfel de buda.

Si ce e greu de inteles, e ca in toate centrele comerciale din orasele mari e curat peste tot. Lucreaza tot romani, si nu sunt cu mult mai bine platiti.

 Si as mai avea un comentariu, legat de sistem. La cati vandali avem, daca ar primi toti pedeapsa sa faca macar o saptamana de munca in folos public, sa curete toaletele, sa spele pipi de prin colturile cladirilor publice, sa vopseasca, sa dea cu matura, si alte cele la fel... am convingerea sincera ca s-ar rezolva macar partial si problema educatiei lipsa, dar si un pic a costului curateniei... si cine stie, poate s-ar indrepta si indicatorul national de productivitate...

Cred sincer ca s-ar gandi de doua ori inainte sa strice ceva, ca ar putea fi pedeapsa lor sa repare acel ceva. Poate ma insel, dar s-ar putea ca orele alea de munca, in care sa repare ceva stricat, ar putea sa ii educe in a proteja lucruri, ca sa nu primeasca apoi ca pedeapsa sa repare.
 
La fel cum iar visez, cum visez ca orele de munca in folos public sa insemne si dat la lopata cand da zapada peste noi in fiecare an.

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

mana intinsa...


Asa spunea in Filantropica… mana intinsa care nu spune o poveste…
Si daca nu intind mana, dar spun povestea?

Dupa ce foarte multa vreme nu am prea mai vazut cersetori pe la noi, am realizat recent ca au inceput sa apara din nou. Ma intreb daca sunt intorsi de pe alte meleaguri sau e vorba de o generatie noua de absolventi in scoala strazii.
Si chiar daca ma scot din sarite cand devin de-a dreptul agresivi, parca mai mult ma scot din sarite cei ce le dau bani. E vorba de cerere si oferta, caci daca nu le-ar mai da nimeni bani, nu ar mai avea de ce sa cerseasca.
Ma uit cu mirare la francezi. Si nici pe ei nu ii pot intelege. Acum ceva ani, in numele celebrei lor  “liberte, egalite, fraternite” au primit pe teritoriul lor, as spune ca i-au invitat de-a dreptul, pe toti cersetorii lumii, din care s-au remarcat de la o posta cei veniti din Romania. Le-a luat ceva francezilor sa priceapa ca nu toti traduc la fel egalite si fraternite, unii din noii veniti au luat-o foarte in serios si au inteles sa imparta egal si frateste ceea ce aveau gazdele. Dupa ce s-au trezit francezii din betia democratiei au incercat sa ii trimita acasa, doar ca sa isi dea din nou cu cu stangu’n dreptul. Pentru ca astia incasau prima de repatriere, luau avionul si veneau acasa, stateau cateva zile cu rudele intr-o mica vacanta platita de guvernul francez, si apoi plecau inapoi in Franta.  Altii, cu spirit antreprenorial, se urcau in microbuz, faceau doua zile pe drum, doar ca sa se predea la centrele de repatriere, incasau prima si se intorceau gratis pe avion acasa. Unii mai si comentau ca e bine sa te predai seara, ca te urca in avionul de dimineata si primesti mic dejun, ca ala de pranz era charter si nu se dadea mancare…

In contextul acela, trebuia ca eu si o gramada de altii ca mine sa suportam toate glumele si comentariile tendentioase ale colegilor francezi. Mai nasol era ca vizitandu-le tara se mirau aia pe acolo ca sunt alb, si ca nu le fura portofelele. Cat sa-i mai rabd? Cat sa le tot explic ca si-au facut-o cu mana lor, ca atunci cand ne acuzau pe noi de rasism si de toate cele, ei le-au oferit intersectiile pe tava la toti cersetorii si hotii de buzunare posibili?
Asa pot sa ma explic si de reactia mea atunci cand ii conduceam pe unii dintre ei cu masina la aeroport in Otopeni. La intersectia de langa vechiul aeroport din Baneasa, in ditai ambuteiajul, apare si un cersetor printre masini. Unul din colegii mei a si sarit “Catalin, voila de vezi, cersetorul!”

“aaa… Herve, dar e un francez, l-a trimis Sarkozy sa faca niste bani pentru la Republique
Si am lasat geamul jos, i-am facut semn individului sa se apropie si l-am intrebat “monser, parle-vu par francaise? “

“Oui monsieur” si a inceput ala sa turuie pe franceza . M-a pierdut in secunda doi, pentru ca eu sunt bata la franceza. Atat ca m-am intors catre colegul francez si i-am bagat-o pe aia cu “vezi ma? Ce ti-am spus?” (in engleza evident).
Asta sa faca infarct. A inceput sa imi insire toate alea despre romii din Romania, si cersetori, si alte cele.  Hei, hei, te intinzi prietene. Tu ai vazut cum arata nationala Frantei de fotbal? Dar pe-a noastra? Despre ce vorbim noi aicea? Ca la voi cel mai alb e Ribery, gitanul!

Nu are rost sa detaliez povestea, omul nu vorbeste cu mine nici la trei ani dupa intamplare. Colegul lui alsacian s-a distrat insa de minune.
Ca sa ma intorc insa la subiect, e intradevar suparator sa descoperi ca brandul nostru de tara este puternic poluat de hoardele de cersetori ajunsi te miri pe unde.
Anul trecut intr-un city break in Copenhaga am cunoscut un cuplu de norvegieni, care cand au aflat ca suntem din Romania s-au mirat sinceri de faptul ca suntem albi si ca ne platim consumatia in pub. Ei stiau despre romani  din relatarile facute de mass media lor despre o ceata de cersetori care furau si murdareau una din periferiile din Oslo. Sterpeleau aia tot ce apucau, faceau o mizerie de nedescris si pur si simplu stricau poza vecinatatii unde se aciuisera. In plus se vaitau de zor ca sunt romani.

Cred ca in toata povestea asta avem o traducere gresita a conceptelor de ajutor social, si de mila fata de semeni.  Asa cum spuneam mai devreme, traducerea la “liberte, egalite, fraternite” merge intr-un sens oarecum defect.  Aflat intr-un metrou, intr-o alta capitala nordica, cu o limba imposibila, am descoperit ca au si ei cersetorii lor. Individul, barbos, neingrijit, a trecut prin vagoane, cersind pe limba lor. Am comentat pe romaneste ceva de genul “na ca au si ei gunoaiele lor” doar ca sa se intoarca asta, si sa ma faca albie de porci pe romaneste, pentru ca nu ii dau respectul cuvenit ca om, ca doar el a cersit frumos si respectuos, si nu merita oprobiul meu pentru asta. Hmmm …  am replicat cu “prietene, am job pentru tine acasa in Romania. Vino sa muncesti acasa pentru bani”.
Am aflat imediat ca asta nu e treaba mea, ce face el, unde si de ce pentru banii de care are nevoie.

BA DA!  cam e si treaba mea, pentru ca atunci cand te vaiti ca esti din Romania si de aia cersesti pe aiurea, imi patezi si mie imaginea.
Si totusi, de ce nu pot si ei munci?

Nu pot sa ii inteleg de exemplu nici pe hotii de fier vechi, mai ales pe cei pe care ii vad din cand in cand la stiri ca urmare a diverselor accidente la care se expun. Ma refer mai ales la cei ce se chinuie sa scoata fierbeton din constructii demolate sau in curs de demolare. Oamenii aia muncesc din greu ca sa sparga betonul cu barosul, doar ca sa scoata cateva kilograme de fier. Risca sa cada plafoanele cu ei, sau pe ei, si asa ajung si la stiri, schingiuiti sau omorati de indeletnicerea oarecum ilegala. Personal mi se pare o munca mult mai grea decat unele joburi platite decent pe care le-ar putea accesa.
Unii chiar muncesc din greu ca sa fure! In unele situatii furatul e mai complicat, obositor si periculos decat munca la alb. Chiar si cersitul are riscurile lui. Si nu vorbesc de faptul ca se poate trezi vreun suparat ca mine sa ii ia la cotonogeala, vorbesc de faptul ca plimbatul in intersectii printre masini inseamna un permanent risc de accident. 

Oare perceptia de libertate sau antreprenoriat pe care o traiesc sa fie chiar asa de mare incat sa merite orice risc?