duminică, 11 ianuarie 2015

cohlenderu'? unde-i cohlenderul?


Am fost recent intrebat cu ce ma ocup. Pai, sincer, habar nu am cum sa raspund. De principiu sunt manager de logistica, cu alte cuvinte numar paleti si camioane la o firma de logistica. Eu zic ca urmaresc indicatori de performanta, dar la sfarsitul zilei tot numarat se cheama.
Dar incercand sa raspund la intrebare, am realizat ca titlul pe care il am acum e doar o functie ce tine de un moment dat in viata. De fapt, sunt inginer. Chiar daca am uitat de mult chestia asta, pot oricand sa ma recomand ca fiind inginer. Am o hartie care certifica treaba asta!
Iar primele mele rateuri de traducere nu au fost manageriale, ci ingineresti. Un inginer foarte sigur pe el, pe ce invatase de la scoala, care descoperise computerele si proiectarea asistata pe calculator, pornit sa le arate astora mai batrani cum e cu tehnologia si cu viteza in noul secol.
Asa ca dupa ce am reusit sa ma angajez pe un post de inginer proiectant, am primit si prima tema. Trebuia sa proiectez un dispozitiv, care sa ajute pe domnul muncitor sa faca 4 gauri intr-o piesa, si era musai ca cele 4 gauri sa fie foarte precise – atat ca si distante fata de cotele celelalte, cat si in diametrul lor.
Am luat problema foarte in serios, mi-am amintit de toata teoria de la scoala, si am proiectat un dispozitiv, destul de complicat, in care muncitorul punea piesa de prelucrat, actiona o maneta, si putea sa dea toate cele 4 gauri foarte rapid si precis. M-am dus la seful meu cu minunatia, si i-am vazut zambetul sarcastic care nu prevedea nimic bun. M-a intrebat doar “ai idee cat poate sa coste sa fabricam dispozitivul asta?”. Nu, nu aveam idee, nici nu imi pusesem intrebarea. Eu am proiectat un super dispozitiv, dupa toate regulile invatate la scoala, si care asigura maxim de precizie si de viteza de lucru.

Parca il aud si pe taica-meu, "pai, mai inginerasule, faceti 20 de produse finite pe luna. Daca toti proiectantii ar face asa dispozitive complicate, smechere si scumpe ca tine, iti dai seama cat ar costa la final produsele voastre? ".
Cu coada intre picioare, si in pozitia ghiocel, mi-am luat prima lectie de economie industriala, m-am intors la planseta, si am reproiectat dispozitivul. Ceva ieftin, care asigura aceeasi precizie, dar la viteza mai mica. La 20 de produse pe luna, un minut in plus chiar ca nu conta, atat ca nu imi explicase nimeni in scoala cum sa aliniez ceea ce proiectez la tipul de industrie in care activez…  Una era sa faci un dispozitiv care sa ajute in productia de masa, unde viteza era esentiala, si alta cand industria se apropia mai degraba de artizanat.

Am descoperit (cu oarece satisfactie ascunsa si meschina) ca nu eram singurul proiectant de aberatii. Ca sa fiu mai clar, produsul finit era o piesa de artilerie, care printre altele era insotita de un carut sau mai degraba o caruta metalica, in care se puneau tot felul de traznai ce ajutau la toaleta si mentenanta jucariei ce se livra armatei.  Caruta respectiva era o chestie foarte simpla in cele din urma, o remorca mica ce putea fi trasa de orice masina, sau in anume conditii chiar de cai sau magari. Oricine a vazut o remorca trasa de un autoturism pe sosea a vazut deja o chestie mai complicata decat caruta din povestea mea. Dar ca sa ma intorc la ce incercam sa spun, in sedinta de aprobare cu reprezentantii armatei, caci armata era clientul care cumpara ce incercam noi sa fabricam, astia s-au uitat cruciti la pret. Unul din ei a facut un comentariu sarcastic – de genul “nu prea mi-e clar ce salarii aveti, dar daca va inchipuiti ca o sa platim pe caruta voastra cat pentru un autoturism nou, va inselati; la banii astia mai bine cumparam o masina si caram sculele in portbagaj”.
Mda, tocmai realizasem de ce trebuia ca dispozitivul proiectat de mine sa fie ieftin, pentru ca suma costurilor la toate sculele si dispozitivele pe care le faceam noi, se duceau in pretul produsului final, iar la volumele pe care le fabricam nu prea aveai la ce sa imparti costurile.
Stau si ma gandesc daca ne-a invatat vreodata la scoala despre costuri… Poate ca da, dar sigur am ratat acea ora, semn ca nu s-a prea insistat pe asta la ingineri.

Nu cred ca ne-au explicat nici cum e cu verificarea anti prostie la ceea ce proiectam. Partea nasoala ca la ce ai proiectat ai onoarea de a fi tinta mistocarelii generale, pe care mi-am asumat-o singur si in intregime.
Trebuia sa proiectez o chestie banala, un dispozitiv, care sa indoaie o tabla si finalul glorios sa fie o balama. O chestie extrem de simpla, si de lejera, asa ca am facut desenul, care a plecat relativ repede in productie, un domn muncitor a fabricat jucaria proiectata de mine… si … jucaria a ajuns la cei ce trebuiau sa fabrice balamalele.
Pardon, balamaua! Pentru ca aberatia mea nu putea face mai mult decat o balama. Va intrebati de ce? Ei bine, pentru ca dupa ce balamaua era gata, nu o puteai scoate din dispozitivul care o fabrica, except doar ca taiai dispozitivul  cu pricina in doua, ca sa poti descarcera balamaua. Si o data taiat, nu il mai puteai folosi ca sa fabrici alte balamale… simplu, nu?

Stiti care e cea mai tare chestie cu lupta de clasa? Domnul muncitor care a produs prima si ultima balama pe care o putea scoate aberatia gandita de mine a dat mai intai o tura de fabrica cu tampenia, si abia apoi a ajuns sa-mi spuna si mie despre prostia facuta. Aveti idee cum e sa iti zambeasca toata lumea, cu zambetul ala superior si intelegator, cu care te uiti de obicei la aia de ii crezi mai saraci cu duhul? Ai prefera sa te injure careva, sa urle pe tine, sa-ti spuna ca esti prost, ai prefera orice la care sa poti reactiona cumva. Dar nu! Toti zambesc condescent si cu aer intelegator.
Asta se pune la pachet si cu eticheta de tolomac (prostanac am aflat ca e rezervat pentru politicieni). Asa ca nu mult dupa aceea, cand am primit de reparat o chestie mai interesanta, m-am lovit de eticheta pusa si nespusa. Adica lipsa de incredere in aptitudinile mele ingineresti.
Si ma intorc la lupta de clasa. O chestie cu care s-au lovit probabil toti absolventii de inginerie ajunsi in productie, unde muncitorii si maistrii se distreaza pe lipsa lor de experienta, dar in acelasi timp ii educa pe tineri sa lase nasul mai jos. Cine a vazut filmele produse in comunism isi aminteste cu siguranta cum tovarasu’ maestru il trimite pe tanarul inginer sa aduca cohlenderu’. Firar el de cohlender, ca sunt mai bine de 25 de ani de cand il caut si tot nu l-am gasit.
Iar bat campii, dar acum ca ma gandesc, mi-e destul de greu sa explic ce naiba e aia o stea mobila (parca asa se numea), un dispozitiv care avea niste palpatoare, cu care se verifica abaterea de la toleranta la tevile lungi, pe interior. E o chestie destul de complicata sa masori o teava lunga in interior, mai ales cand ai nevoie de precizie. Ei bine, steaua asta mobila la asa ceva folosea, era o chestie care combina niste tije, niste piese sub forma de plan inclinat si niste alte tije palpatoare, care in cele din urma ne ajutau sa verificam diametrul sau deviatia la diametrul pe care il doream la teava. Chestia e ca un “destept” a stricat una din piesele de tip plan inclinat, din prostie sau din rea vointa, si jucaria trebuia reparata. Chiar si pentru un incepator care se facuse recent de comedie, nu era foarte complicat sa te prinzi ca smecheria consta in faptul ca cele doua piese triunghiulare trebuiau sa fie identice, sau sa se apropie la maxim de aceasta cerinta. Puteai sa te chinui sa faci pe cel stricat la fel ca cel ramas intreg, sau puteai sa le faci pe amandoua din nou, in ideea ca daca le puneai pe masina si le fabricai in acelasi timp, chiar ieseau identice. Asa ca m-am dus la domnul maistru si i-am explicat ce vreau. Asta, si-a inclinat capul a neincredere, si fara sa-mi spuna nimic, s-a dus la seful meu sa se planga. El stia de la un inginer batran, si verificat, ca piesa trebuie sa aibe 11 grade si 14 minute inclinatie, in timp ce eu il pun sa faca doua piese noi de 11 grade, si vedem ce o iesi. Ca el nu isi asuma responsabilitatea, ca oricum asta micu’ nu e prea destept, nu a reusit sa fabrice nici macar o balama, ce dracu’ mi-au dat pe mana steaua mobila!
Seful, un tip extrem de calm i-a explicat domnului “Maestru” ca ce am facut eu e bine, ca el a semnat, si ca raspunderea apartine celor ce au semnat documentele, si nu celui ce fabrica dupa proiect. Except ca nu ii iese piesa conform cu proiectul. Domnul maistru a plecat suparat, si ca sa arate ca are dreptate s-a ocupat personal de fabricarea celor doua piese, le-a montat in dispozitiv, si cu ocazia asta mi-a reparat reputatia de inginer!
Dom’le! Asta micu’, tanarul inginer, nu e dom’le chiar asa de idiot, mai are si sclipiri de inteligenta. Drept ca nu se pricepe la balamale, dar uite ca alea mai complicate ii ies.

Si uite asa am scapat eu cu onoarea reperata, si cu experienta acumulata. Si din toate povestile astea, singurul lucru la care m-a dus capul a fost sa ma duc sa mai fac o gramada de scoala, ca sa ajung manager. Ca sa nu mai rada lumea de mine ca inginer.

Drept, ca si de astia, de manageri rade lumea, dar asa mai pe ascuns si mai cu frica.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu