miercuri, 30 decembrie 2015

cercurile lui … Murphy


Una din legile lui Murphy spune ca intotdeauna cand trebuie sa alegi la ce coada sa te pui, cealalta coada va merge mai repede. Daca te pune naiba sa te muti la coada care mergea mai repede, aceasta brusc va incetini, si cealalta coada se va muta mai repede…

Culmea e ca de fiecare data cand stau la vreo coada multipla, traiesc cu impresia ca parca ma stradui sa demonstrez legea lui Murphy, si ca inevitabil cozile celelalte se misca mai repede. Am patit cea mai recenta experienta de acest gen zilele trecute cand am trecut granita pe recent inaugurata autostrada care ne leaga de tara vecina si prietena… singura autostrada de gen pe care o avem. Ca o lege a compensatiei, tot timpul pe care il castigi pentru ca ai ales sa mergi pe autostrada si nu pe drumul vechi, se va pierde la coada de trecere a frontierei.

Am nimerit evident la cea mai lenta coada. Cand am ajuns in dreptul politistului de frontiera am realizat ca omul se straduia, dar ca… atat putea si gata.

Imi venea sa o bag pe aia cu “salariul tau vine din taxele platite de mine”… dar as fi fost un idiot. Oricum nu cred ca i-ar fi pasat, si oricum nu era vina lui.

Asa cum nu e nici vina functionarei de la ghiseul de impozite din oras, care atunci cand e coada mai mare pleaca la o cafea si o tigara, pentru ca este sufocata, munceste neintrerupt de nu stiu cate ore, si are si ea nevoie de o pauza, ca orice alt om.

Cum nu e vina aproape a nici unui functionar din tara noastra, fie el militian. Pardon, politian… sau politist… sau cum s-o mai numi… Treaba unui politist e sa se asigure ca respecti legea 333…  un fel de 666 pe din doua… Adica, Satana asta de lege spune ca trebuie sa te pazesti asa de bine de hoti incat politia sa nu mai trebuiasca sa ii prinda. Iar daca iti montezi sisteme de supraveghere, pe care apar hotii in actiune, si sistemul respectiv nu este validat de politie… vei plati amenda. Probabil pentru ca le dai politistilor de lucru… Si oricum daca esti persoana juridica si nu ai plan de paza, platesti amenda… Oricum o dai platesti… Interesant e ca hotii nu platesc taxe…

Iar legea este data de alti functionari publici. Cei care lucreaza in parlament. Alesi de noi, cei care le platim salariile prin taxele pe care le platim…

La randul lor, cei din parlament, decid cine sa ne guverneze, adica alti functionari publici… platiti tot din taxele adunate de la noi. Astia, au o mare calitate… decid cat sa fie taxele de mari… si cu cat nu le ajunge, cu atat tot umfla la taxele respective…  Din cand in cand, ne prostesc pe fata, ca sa ii alegem din nou, si sa ii platim regeste, cu aceleasi taxe.

In toata povestea asta, ar trebui ca noi cei care platim taxe, sa ne revoltam, nu? Ca platim ca prostii, pe cei ce ne prostesc in fata.

Dar cum sa te revolti, cand sportul favorit al celor mai multi dintre romani e sa eludeze aceste taxe. Cum sa iti pese cum sunt cheltuiti banii tai, daca tu traiesti din ajutor social, deci … nu doar ca nu platesti, dar mai si primesti! Ma distra chiar un calcul facut de un astfel de tip, care explica foarte serios ca nu se justifica sa se dea jos din pat ca sa munceasca pentru salariul minim pe economie, atata timp cat fara sa miste un deget castiga aproape la fel. Iar daca mai reuseste cate un mic expedient la negru, ramane cu toti banii.. deci la final, va castiga cu mult mai mult.

Cum sa iti pese de ce se intampla cu banii aia, daca nici macar nu esti constient de ei. Cei care lucreaza la firme private, nu isi bat capul pentru ca sunt cativa in firma care se ocupa de plati. Iar cei din guvern au fost suficient de abili sa ascunda cam jumate din ce se plateste pentru fiecare salariat in niste taxe platite de firma. Angajatul nu le vede pe fluturas, si isi imagineaza ca nu exista. Desteapta chestie…  In felul asta, individul nu avea avea perceptia ca plateste ceva, cuiva… Asa ca de ce s-ar astepta sa primeasca ceva inapoi de banii platiti de ei?

Cum spuneam, presiunea e pe proprietarii afacerii, fie ei patroni locali sau straini. Astia, la randul lor incearca sa mai scada din presiune, cautand fel si fel de tertipuri prin care sa mai evite, sau sa mai scada taxele. Si se folosesc de micile smecherii pe care guvernul le lasa prin legi, ca sa isi protejeze anumiti favoriti.

Adica mari fraudatori ai tarii… firmele de stat care au datorii imense in taxe ne-platite. Pentru ca pentru protectia lor, apar tot felul de gaselnite si exceptii si complicaciuni in legi.  Iar favoritii, care sunt pusi sa conduca marile proprietati ale statului, adica marii angajatori ai tarii, devin unii din cei ce eludeaza taxe la greu. Si atunci… daca cea mai mare parte a celor ce ar trebui sa le pese ce se intampla cu banii platiti de ei ca taxe ori nu platesc, ori nu au perceptia ca ar plati ceva, cum mama dracului sa intrebe vreunul pe functionarul public ce se intampla cu banii lui? Sau de ce e tratat prost pe banii lui?

Aici e pierderea la traducere. Daca in loc sa alegem pe cei care ne promit ca nu vom mai plati, i-am alege pe cei care ne-ar promite ca vom sti ce se intampla cu banii nostri? Si ca ii vor cheltui transparent!

Si ca se vor asigura ca toata lumea sa plateasca, astfel incat sa plateasca mai multi, dar mai putin?

Ce utopie, nu? Ar insemna legi simple si aplicabile in mod egal la toata lumea, fara subterfugii si fara milioane de exceptii si de formulari intortocheate.

Ma uitam la un film despre Mafie… Baietii aia trimiteau niste golani care sa fure, sa distruga, sa faca praf micile afaceri din cartier. Apoi, apareau ei si cereau taxa de protectie impotriva golanilor, si contra unei sume de bani le garantau micilor afaceristi linistea.

Cel putin, mafiotii erau niste tipi de onoare. Chiar ii protejau pe cei care plateau, si ii ajutau sa reziste ca sa aibe de unde sa culeaga taxe. Diferenta fata de guvernul nostru e ca … ai nostri de taxe nu doar ca nu ne garanteaza protectia. Sunt niste mafioti atat de slabi ca in loc sa ajute pe cei pe care ii taxeaza sa creasca, astfel incat sa aibe de unde sa culeaga taxe si mai mari… ii omoara… ii sufoca de-a dreptul.

Apoi se mira ca nu mai au de unde…

Sa ma intorc de unde am plecat… Am o senzatie ciudata, cum ca prin simpla alegere sa raman in Romania, am ales sa stau la coada care se misca cel mai greu…

Ma gandesc insa, ca si cei din cozile paralele au aceeasi senzatie ca si mine. Nu se poate ca legea lui Murphy sa mi se aplice doar mie si celor din coada la care stau eu tot timpul. Asa ca o consolare ieftina, ma uit la capra lor, si astept sa moara… asa ca ocupatie in timp ce stau la vreo coada…

miercuri, 9 decembrie 2015

etica tzepei


Am avut un accident. Usor, minor, fara prea multe consecinte, atat ca masina a fost trimisa la service pentru inlocuit plasticaria din bot, care fusese afectata si pe alocuri pleznita. Cei de acolo saritori, au pust totul pe casco, asa ca au reparat cam tot ce le-a trecut prin cap ca pot pune pe decont.

Am primit masina inapoi, si … stupoare, la cateva zile a cazut un senzor de parcare montat in acea bara de protectie, masina dusa inapoi nu beneficia de garantie la reparatie, iar pretul… semnificativ.

Bine mai, dar voi ati montat bara, senzorul, toate cele, se presupune ca la reparatie dati garantie – e masina de flota a firmei, cu toate cele platite la zi, etc.

Nu, pentru ca… si nici nu mai conteaza. Vrei senzorul in bara la loc, platesti! Nu platesti… parcheaza cum vrei si eventual dezactiveaza prostia de asistenta de parcare ca sa nu-ti fluiere urechile.

Aproape sa uit incindentul, cand, la schimbul rotilor de iarna – au pus rotile pe masina, si stupoarea se repeta, pareau patrate.  Echilibratul costa suplimentar. Mi-e greu sa cred ca s-au patratit stand. In fine, e OK, pot intelege stilul vostru, o sa platesc, dar de ce nu mi-ati spus ca sa pot sa decid pe loc si sa nu fac doua drumuri?  

Intre timp, vine si vremea mententantei si a schimbului de ulei. Stiind ca mai mereu, dupa ce fac baietii de la reprezentanta schimbul de ulei, la cam 2-3 saptamani, masina mai cere un pic le-am spus ca platesc, sa mai puna un bidon de un litru de ulei in portbagaj, sa fie de completare.

A, e posibil ca ati uitat? Bine dar pe factura apare… da stiu, e vina mea ca nu am verificat. Evident ca o data iesit din service nu se mai poate demonstra, mai vrei un litru? Cumpara-l din nou.

Cum adica nu va gasiti surubelnita masinii dupa ce a fost in service. Nu se poate asa ceva. Trebuie sa o cautati mai bine. Daca nu o gasit, foarte probabil ca ati pierdut-o, va vindem noi alta.

Vai, ati decis sa nu mai cumparati de la noi? Dar ce v-a nemultumit?

Va suna familiar?

Cu multi, multi ani in urma, intr-o alta galaxie, am fost la randul meu asemenea celor din service. Le-am dat o tzeapa romaneasca la unii, si eram chiar incantat de reusita mea. Micul tun s-a dovedit extrem de profitabil, si asteptam incantat laudele sefului meu britanic.

Si unde eram eu tot o mandrie si o fericire, nu mica mi-a fost mirarea cand a venit ala turbat la mine, pentru ca se prinsese de smecheria mea. M-a bagat in sedinta si in loc sa ma laude a inceput sa ma certe!

Nu intelegeam de ce atata inversunare pe om, care ridicase prima oara in viata lui tonul, si imi explica ceva legat de etica in business, de faptul ca daca suntem prinsi ca tzepari ne pierdem credibilitatea, si apoi putem pierde contractele, sau va trebui sa muncim mult mai mult pentru a explica anume decizii sau cotatii, etc… cel mai nasol fiind chiar pierderea clientului.

Mi-am amintit o pilda veche, cu un guvernator din Imperiul roman, care a trimis in Decembrie o mare cantitate de lana imparatului, ca sa ii castige bunavointa. Imparatul in schimb l-a rechemat din post. Guvernatorul nu intelegea ce i se intampla, pentru ca se astepta sa fie felicitat si nu debarcat.

Imparatul insa, i-a comentat sec “mai nea guvernatorule, daca ai tuns oile in halul asta in pragul iernii, la anul ce mai tunzi?”.

Cam asta e si faza cu tzepele, cei luati de fraieri se prind, si ori iti cer socoteala, ori se duc pur si simplu si cumpara din alta parte.

luni, 7 decembrie 2015

despre pachet


Era un banc cu seful de HR care a primit un teanc enorm de CV-uri pentru un anumit job. Anecdota spune ca omul s-a uitat la teanc, a luat mai bine de jumate din hartii si le-a aruncat la cos. Secretarei care a facut ochii mari la asa o miscare i-a livrat un mesaj simplu “auzi draguta, nu am nevoie de oameni fara noroc in firma, da?”.

Un banc, dar care mi-a amintit de o intamplare de pe vremea facultatii. Pe vremea de dinainte de ’89 nu prea gaseai horoscopul pe toate drumurile, dar asta nu impiedica pe nimeni sa fie superstitios. Aveam o gramada de metode de dat in carti.

Asa ca inainte de examenul de mecanica fluidelor, una din colegele noastre, a luat cartile, le-a mestecat, amestecat, crucificat, etc… si i-a iesit ca “maine vei avea un mare ghinion”. Nasol zice ea, sa vezi ca ne da mosu’ subiecte nashpa.

O fi, dar noi baietii, experti in probele practice la fluide, indiferent de densitate, vascozitate, dar mai ales alcoolemie, am hotarat sa respectam primul principiu al examinarii – ca sa iei un examen, e musai sa te prezinti!  Asa ca ne-am prezentat, si am descoperit ca domn profesor are o problema medicala, si ca cel ce ne supravegheaza e unul din asistentii cel mai putin interesati de corectitudinea noastra. Asa ca unii au copiat, altii au interactionat, ce mai la deal la vale, note peste 7.

Ajungem in complex, si povestim ce si cum cu maretul examen, moment in care colega noastra a emis o mare judecata – vezi mai, cartile nu mint! Pe faptul ca mi-au prezis un mare ghinion, nu m-am prezentat la examen. Deci in loc sa iau examenul lejer ca voi, va trebui sa ma duc cu cei in reluare, si va trebui si sa ma stradui sa invat mai mult decat am facut pana acum. Pai nu e asta ghinion?

In cele din urma, norocul sau ghinionul au rostul lor in viata. Mai ales norocul, care se poate ajuta in diferite feluri. Sa spunem ca ai invatat pentru examen. Indiferent ce spuneau astrele cu o zi inainte, ai fi avut noroc sa treci. Pentru cei ce nu au invatat, si au avut sansa sa copieze sau sa se inspire de la colegi, a fost o zi cu noroc. Din pacate, norocul se plateste, pentru ca exista riscul ca intr-o zi, intr-un job de inginer, cineva sa te intrebe ceva ce tinea de acel examen. S-ar putea sa ai ghinionul sa pierzi un job, sau o promovare, pentru ca ai avut o data noroc in trecut. Daca tot ai avut noroc, macar citeste dupa …

Si asta tine de etica in business, mai ales de etica fiecaruia. Citesc in permanenta carti despre cum sa faci politica, cum sa negociezi cu seful, etc, etc E plina literatura de business de scriitori, care te invata cum poti sa te catari pe treptele ierarhice fiind baiat bun, si folosind din plin partea de network, inteligenta emotionala, sociala, soft skills si cum s-or mai numi. Din pacate, ce uita cei mai multi dintre autori, e sa spuna ca toata aceasta poveste frumoasa, in care poti sa ai noroc sa ajungi sef, e ca daca nu ai de partea ta si ceea ce se cheama pregatire tehnica – asa numita excelenta operationala, s-ar putea sa ai apoi ghinion de niste decizii proaste si sa darami tot ce au creat altii inaintea ta.

Problema sefului care promoveaza prea multi inteligenti emotionali tine de faptul ca nu va avea  la un moment dat cu cine sa munceasca.
Si nu doar promovabilitatea se invata de la specialistii de pe net, dar mai ales tehnici de marit salariul. E plin pe linked in sau prin reviste si articole de business. Nu pot sa nu ma intreb oare cat de bine si-au negociat propriile pachete acesti specialisti in a invata pe altii?
E simplu, salariul depinde de cateva aspecte – cat de mare e afacerea si cat de mult poate produce, pentru ca asta spune daca au de unde sa plateasca, si cat sunt de dispusi sa plateasca, dar daca nu au … mi-e greu sa cred ca exista vreo metoda eficace de negociere care sa duca la marirea salariului peste fondul de salarii pe care si-l permit – ori vor lua de la altii – si asta starneste miscari sociale, frustrare, si rezultate proaste in cele din urma, ori vor plati mai mult decat isi permit, si in cele din urma vor pune lacat pe usa. Asadar, cel ce a reusit sa ia mai mult, trebuie sa se gandeasca pentru cat timp. Si mai ales, ce o sa i se ceara sa faca pentru asta…
Mai exista o varianta, in care cresterea de salariu se justifica economic, omul aduce mai multa valoare adaugata, prin ceea ce face el firma castiga mai mult. Mi-e greu sa cred ca un sef poate fi asa de prost politician, si sa lase un astfel de personaj sa se frustreze din cauza salariului. Pentru ca genul asta de oameni, care parcurg “extramiles” sunt cei care genereaza vanzari de fapt. Un astfel de om nu trebuie sa isi negocieze salariul pentru ca va primi – daca nu de la firma la care lucreaza, atunci de la altii. E important insa din nou sa fie etic, cu el insusi de data asta.

Ceea ce nu inteleg multi este ca mai toate firmele fac studii salariale, si isi stabilesc bugetele in functie de aceste studii. Daca studiul spune ca pentru anume pozitie cam atata se plateste in piata, apoi… negocierea cam pe acolo se face.

Asa ca cea mai buna metoda de a iti creste rankingul sau salariul, ramane investitia in tine, in ceea ce stii sa faci, in ceea ce vinzi firmei. In modul in care ajuti firma sa faca mai mult, ca sa aibe ce sa imparta cu tine.

Domnul Marx, spunea ca fiecare dintre noi vinde ceva – inteligenta, muschi, educatie, experiente, sau un mix intre cele de baza. Asta e capitalul nostru si asta vindem in fiecare zi firmelor pentru care lucram. Pretul cu care vindem este pachetul pe care il primim.

E drept ca unii negociaza mai bine.

Sunt unii ce reusesc sa impacheteze frumos si vand scump un mix de capital uman insuficient pregatit. Dar cei mai multi sunt descoperiti, si eliminati din organizatie…

duminică, 6 decembrie 2015

telefonica


-          Va rog, cam cat ma costa sa mut abonamentul de pe adresa actuala pe una noua?

-          75 de lei.

-          Si daca mi-as face abonament nou la noua adresa?

-          Daca va faceti abonament nou, beneficiati de 3 luni gratuite, aveti pachet etc…

-          Aha… si cat ma costa sa reziliez actualul contract?

-          Nimic, completati formularul si la sfarsitul lunii oprim contractul.

-          Faceti misto?

Un dialog absurd? Nici pomeneala, e vorba de real life, de un amic care si-a cumparat casa, si vroia sa isi mute TV si net pe noua adresa. Si care pana la urma, a reziliat contractul vechi, a facut unul nou, pe noua adresa, si astfel a beneficiat de toate avantajele ofertei.

Bun, deci inseamna ca daca ai un contract, care se prelungeste mutual, si stai cu ochii pe el, ca sa il termini dupa perioada minima agreata, vei putea aplica din nou pentru un alt contract, beneficiind de toate avantajele pe care le are un client nou, venit din alta retea. Deci nici nu trebuie sa te muti  de la ei la altii, trebuie doar sa pretinzi ca vrei asta.

M-am tot gandit, de ce toate firmele care adreseaza persoane particulare fac oferte peste oferte pentru abonamente noi, dar nu isi bat capul sa tina de clientii vechi. Si raspunsul nici nu e greu de dat! E simplu, din comoditate. Dar nu a lor, ci a noastra! Amicul meu probabil ca plateste abonamentul de ani de zile fara sa isi bata capul ca ar ptuea sa obtina scaderi de pret, sau alte avantaje daca ar fi citit cu atentie clauzele din contract, si ar fi descoperit ca la fiecare doi ani, poate sa se rezilieze contractul vechi si sa semneze unul nou cu clauze mai bune.

In cele din urma, cei mai multi dintre noi sunt prea comozi ca sa se complice cu astfel de batai de cap, iar pentru firmele respective, ceva ma face sa cred ca e benefic sa lase abonatul sa plateasca dupa un contract cu clauze mai restrictive si mai scumpe, decat sa incerce retentia lui prin ofertare cu clauze noi. Deja teritoriile sunt cam impartite, abonatii cam impartiti, de ce sa strici un echilibru aducator de bani? Pentru ca altfel de ce sa risti sa iti plece abonatul la concurenta cu clauze mai bune azi decat ieri?

Ma intreb toate astea, pentru ca din punctul meu de vedere ar trebui ca retentia de clienti pe care firma ii are sa primeze. Iar politica lor de marketing sa nu fie axata pe superoferte ci pe testimonialul venit de la clienti fericiti, care sa indemne si pe altii sa devina clienti.

Exista si alta variante. Am avut nu de mult o surpriza corporatista. Pentru ca economia generala spune ca toata lumea baga pe toata lumea in licitatie, in goana dupa fiecare penny pe care l-ai putea castiga din asta, ei bine am facut si noi licitatie la telefonia mobila. I-am invitat pe cei mari sa ne faca oferte mizand pe faptul ca avem consum mare, si ca am fi interesanti pentru ei. Nu mica mi-a fost surpriza sa descopar intr-unul din cazuri ne-ar fi fost mai avantajos sa luam oferta adresata publicului, din reclama de la televizor in locul solutiei corporate propusa de vanzatorii lor. Am incercat sa ii convingem ca sunt afara din context, si ca noi le-am genera volume, o factura consistenta lunara, etc… pentru ca in cele din urma am ales sa discutam doar cu ceilalti. Daca ei nu ne vor, de ce i-am vrea noi asa de tare?

Ma intreb insa de ce si-ar dori cineva sa munceasca mai mult, sa aibe riscuri mai mari de reziliere anticipata sau neplata, de ce sa te chinui sa muncesti separat pentru 150 de abonati cand ai putea sa ii ai dintr-un foc? Or avea ei motivele lor…  sau statisticile lor spun altceva decat ceea ce cred eu…

Sunt cel putin doua cazuri la care nu vad logica decat pe jumatate… dar ce mai este logic in ziua de azi?

Poate de data asta pierd eu la traducere…

joi, 26 noiembrie 2015

bulina rosie


Ma intriga de multe ori asa zisul apel la moralitate pe care il fac unii din semenii nostri. Ma enerveaza alteori. Realizez cum usor, usor in loc de educatie pe bune, se dau tot felul de reguli care incearca sa ne constranga la un comportament decent, civilizat si corect. Politic corect!

Cea mai mare parte din desenele animate ale copilariei ar putea fi gasite ca ofensatoare la adresa educatiei copiilor de azi. Ia uite la Tom si Jerry cum se pocnesc non stop,  si induc copiilor stari de agresivitate. Pe bune?

Sa va povestesc atunci de faza cu soricelul din camera. Trebuia sa plec cu un avion foarte matinal, si culmea in ziua respectiva am descoperit ca in camera folosita ca si biblioteca avem un soricel. Am incercat sa il prind fara succes, si in lipsa timpului si a altor alternative mai inteligente, am instalat o capcana. Clasica de altfel, un borcan sprijinit pe jumatate de nuca, vine soricelul la nuca, ezechilibreaza instalatia si ramane prins sub borcan.

Imi anunt nevasta de faptul ca avem soricel, si ca am instalat capcana – deci sa lase timp soricelului sa fie prins, si sa nu deschida usa ca sa fuga ala de acolo prin alte camere. Apoi fug la aeroport…

Ajung la destinatie, cobor din avion, deschid telefonul mobil si mesaj de acasa “suna-ma”. Ma conformez, si aflu ca junioara a fost informata de existenta soricelului, si de faptul ca a fost instalata capcana, si ca nu are voie in camera pana cand nu suntem convinsi ca s-a prins monstruletul.

A fost prinsa 5 minute mai tarziu, incercand sa introduca prin contrabanda niste felii de paine in camera, ca poate i-o fi foame soricelului daca il tinem inchis acolo. Aha, deci fara stari de agresivitate, ci din contra, vrea sa il ajute pe Jerry.

Cand sotia a deschis usa sa ii arate capcana pregatita, surpriza, micul soricel era deja prins, asa ca a urmat faza a doua a povestii. Senioara s-a comportat firesc pentru o adulta, a tras o sperietura zdravana si a inceput sa tipe, pe cand junioara a inceput sa se roage de ea “te rog mami, as putea sa il tin? Sa ma joc cu el! Uite ce dragut e !”.

Bine ca nu s-au mai difuzat desenele alea cu “Nu zaietz, pagadi!” ca mi-ar fi cerut probabil sa adoptam un lup, ca uite ce dragut e si ce naiv in fata iepurelui…

Inteleg ca si Benny Hill e o chestie care ofenseaza! Apar femei dezbracate, si atitudinea e sexista in scheciurile lui…  vai de adolescenta mea!

Cum sa nu gandesc ca traim intr-o lume din ce in ce mai ipocrita, reglementata de constrangeri induse de tot felul de minoritati care sub umbrela eticii si a binelui general impun tot felul de aberatii. Pe care nici macar nu le putem controla.

Pe bune!

Bunaoara, zilele trecute ma dadeam pe facebook, si printre altele, am vazut pe o pagina fotografii facute in timpul unui festival “Pride parade” pentru cine nu stie, e vorba de o parada a miscarii LGBT (lesbian gay bi trans). Deci oamenii miscarii respective, s-au simtit datori sa fie mandri, si si-au mutat distractia din dormitor pe strada, unde sa le arate la toti cat de fericiti si mandri sunt ei ca sunt asa cum sunt. S-au urcat pe niste platforme de camioane, s-au costumat fistichiu, mai degraba dezbracati decat imbracati si au inceput sa bata strazile marilor capitale europene. Totul pe muzica electronica, data la maxim, in difuzoare imense montate pe platformele respective. Spectacol de muzica si culoare, un fel de carnaval mai altfel, care sa arate lumii cat de bine se simt oamenii cu orientarea lor.

Mi-am amintit ca m-am nimerit si eu la o astfel de manifestare, care pana la urma e chiar distractiva. Iar daca e distractie, plin de copii. Unii de capul lor, altii cu parintii, care cum, se holbau la cei din carele alegorice, care mimau orice vreti voi in materie de sex, perversiuni si alte umbre ale lui Grey.

Deci cum spuneam ma dadeam pe facebook, deci asta inseamna ca ma uitam cu un ochi in calculator si cu celalalt la televizor, unde am remarcat bulina rosie cu 15. Adica, la filmul acela, nu era recomandat accesul copiilor sub 15 ani, din varii motive. Nu-mi amintesc ce film era, dar nu mi-am putut explica in acel moment, cu ce mama naibii ar fi putut fi deranjati adolescentii sub 15 ani de la asa un film. Asta in timp ce orice junior de scoala generala putea sa participe la festivalul celor mandri ca sunt pe invers, sau in orice altfel? Si nu atat de deranjant ca sunt pe invers, dar si dezbracati si mimand tot felul de chestii cu conotatie sexuala.

Deci, de preferat sa nu las copilul la televizor ca poate aude injuraturi, vede agresivitate sau chiar da peste sex. Dar nu il putem opri sa auda injuraturi gramada pe strada, sa ii auda pe parinti blestemand in trafic sau sa participe la orgii sexuale mimate pe care alegorice.

Si atunci, de ce bulina? Are oricum acelasi efect ca si atentionarea la site-uri xxx – confirma ca ai peste 18 ani ca sa poti intra. Asa, si ce poate opri un pusti de 10 sa dea click si sa confirme? Ar avea o logica daca societatea s-ar comporta diferit. Caz in care nu ar mai fi necesara atentionarea, si nici bulina.
Bulina fiind un cerc… un cerc vicios.
A dracului bulina, ca nu o vedem nici rosie, cu atat mai putin cand e transparenta si pierduta la traducere. Cam la fel cu “interzis sa …” si inlocuiti punctele cu orice vreti voi. Atata timp cat nu exista consecinte sau constrangeri de vreun fel, poti sa interzici ce vrei, si oricui vrei. Va avea efect doar asupra celor cu educatie si bun simt, pentru ca restul vor ignora, sau mai rau, vor demonstra ca lor nu li se poate interzice.
Problema cea mai mare cu bulina vine din alta parte. Nu poate exista control! Cum poti sa controlezi ce face omul cela acasa (indif de varsta lui), daca tine sau nu cont de bulina. Si atunci fara control, cam care ar putea fi efectul bulinei?

Eventual sa cresti curiozitatea celor care mor sa vada de ce ai pus bulina, ca de oprit nu opreste pe nimeni. E ca un sistem managerial fara C de la POC.
Adica planifici, organizezi si nu controlezi. Daca oamenii aia au bun simt, constiinta si responsabilitate, o sa iasa ceva. Altfel… te vei mira de ce nu i-a iesit nici la Ceausescu povestea cu “omul nou, multilateral dezvoltat, cu constiinta si responsabilitate“.
 Pentru ca din pacate, fara politie pe sosea, indicatoarele rutiere, ar fi degeaba…


 

marți, 14 aprilie 2015

ieftin si bun...


Vai ce imi mai place limba de lemn de corporatie. Una din expresiile favorite vorbeste despre “excelenta operationala”.  De multe ori este legata de “continuous improvement” care duce la “cost reduction”. Si iaca, ajungem la pret mic cu profit mare. Si sa nu uitam ca toate astea se fac in “parteneriat” si cultura “win-win”.
Ei ce ziceti? Cate cuvinte cheie in doar trei propozitii. In realitate insa, un manager bun deschide Excelu’ si exceleaza.
Ma tot intreb ce o fi vrut sa spuna prin excelenta operationala, cel care a folosit prima oara sintagma.  In mintea mea s-ar fi tradus cu ceva de genul – facem un produs atat de bun, si il facem al naibii de bine, astfel incat toata lumea sa si-l doreasca!

Ma uit in jur si descopar ca pana la urma totul se rezuma la pret. Vine echipa de vanzari si spune – nu putem vinde mai mult, avem o problema de pret. Concurentii nostri vand mai bine decat noi pentru ca sunt mai ieftini.
Trebuie deci, sa reducem preturile. Pai avem doua cai – ne reducem propriile costuri de productie, si punem presiune pe furnizori sa reduca si ei preturile lor.
Sa luam costurile interne. Deschidem Excelu’si … iese ca platim salarii mari. Lista din excel spune ca avem pe unii cam de mult prin firma, care au prins mariri de salarii, ii dam afara, cu competenta cu tot, si scadem costurile. Uite asa au fost de exemplu dati afara oamenii de la mentenanta. Ingineri vechi, cu multe calificari si traininguri, si cam …scumpi. In locul lor au fost angajati altii noi, fara prea multa experienta.
Si uite cum a impuscat firma doi iepuri dintr-o data. Pe de-o parte si-a scazut costurile, pe de alta a putut sa dea si un mare comunicat de presa, prin care anunta victorioasa cum a dat o sansa unor tineri, cum proiectul de Corporate social responsibility este un mare succes. Sa nu-i deochi nu alta!
Atat ca peste vreo trei zile de la marele comunicat, oamenii cautau de zor un detector de metale. Ne intrebam daca in procesul lor de imbunatatire continua nu s-au apucat de cautat comori. Ah, nu comori, ci o surubelnita si niste suruburi, piulite si alte cele. Baietii cei noi si fara experienta, au pierdut din obiectele muncii prin masina, si a venit cineva cu ideea ca un detector de metale e numai bun ca sa identifice paletul, respectiv pungile in care s-ar gasi fierotaniile respective.

Bine, dar sa nu credeti ca s-au oprit la inginerii de mentenanta. Ca si aia pe la marketing erau cam scumpi, si puteau fi schimbati relativ usor cu altii mai ieftini. Analiza de piata este un al mijloc de a excela din Excel. Mai dificil cand vine partea de comunicare si promovare, o arta de altfel  si pe care nu o stapanesc toti. Reclamele au devenit anoste, chiar idioate. Asa ca o alta sursa de cost reduction a fost sa renunte la cele mai multe dintre ele. Si uite asa au mai scazut din costuri. Si parca au mai scazut putin si vanzarile.
Vanzatorii au insistat ca produsele lor sunt prea scumpe, asa ca s-a trecut spre furnizori. De ce sa punem marfa in cutii colorate si scumpe, folosim cutii maro de carton, anoste, eventual cu un print aiurea pe ele – sa spuna ce e in cutie si gata. Inca o sursa de reducere de costuri. Da, si aia la logistica sa reduca “carbon footprint”. Ia sa dea repede o statistica in excel cu ce camioane folosesc si cum fac ei sa scada consumul de combustibil si sa “salveze planeta”.

Aaaaa… au scazut consumul de combustibil? Pai de ce nu se vede in pret? Au investit in camioane noi? Hai, lasati vraja si scadeti pretul! Si bagati repede un comunicat de presa despre marele succes in “Sustainability development”. Am scazut si costul, am salvat si planeta.
Cine e ala care face scandal afara? Furnizorul de logistica? Pai ce partener e ala care nu scade pretul cu 10% in fiecare an, si nu investeste in Inovatie ca sa scada preturile? Schimba-l urgent cu unul mai ieftin. Cum adica asta nou e mai ieftin, dar nu isi mai atinge indicatorii de performanta, si nu prea ii iese nici cu consumul de combustibil? Bai, e mai ieftin? Asta e perfect!

Hai sa vedem ce mai putem reduce. Deschidem iar Excelu’ si … hmmm materia prima de baza din produsele noastre e scumpa ca naiba. Ia suna-l pe furnizor si spune-i sa reduca preturile. Cum, a fost sunat si a refuzat? Sa luam altul mai ieftin! Cum, e deja cel mai ieftin de pe piata?
Hai mai, doar nu o sa ne opreasca pe noi chestia asta. Si daca re-inventam reteta si punem mai putin material din ala scump?  Ai vazut ca se poate? Am mai redus o data pretul!

Si ar cam fi cazul sa dam afara si din vanzatori. Nu de alta, dar nu au performante, vanzarile scad, iar ei costa al naibii de mult. Asta in conditiile in care cand am deschis ultima data Excelu’ produsele noastre erau cele mai ieftine!
Ca detergentul nu mai spala si nu mai are nici un miros, ca deodorantul doar pateaza tricourile ca de eliminat miros nici pomeneala, ca laptele se acreste de la magazin pana acasa, ca telefonul mobil stie de toate dar nu se mai aude nimic in difuzor…  si cate ar mai fi de nici nu mai conteaza. Caci pare ca Excelenta operationala nu tine cont de principiul de baza al marketingului, adica sa satisfaci nevoia consumatorului.
Sau poate ca asta e nevoia principala a consumatorului… pretul sa fie mic, restul nu mai conteaza…
Si atunci, de ce nu cumpara produsele astea ieftine atat de mult cat i le bagam pe gat, mama lui de consumator ne-educat! Ca i-am salvat si planeta, i-am dat si responsabilitate sociala, am donat si bani pentru victimele bolnave de pleasna pe gargaloci!

Ce naiba mai vrea? Doar nu o sa imi ceara un produs bun, care sa ii raspunda asteptarilor cele mai ridicate la pretul super competitiv la care am ajuns? Doar nu ne confunda cu roamele care strigau pe vremuri in piata cand vindeau ciucalata de la sarbi! Ieftiiin si bun, cu gust de halun!

duminică, 12 aprilie 2015

Simtul civic si gloria mielului


Am mancat cam mult si nu pot sa dorm, asa ca m-a lovit scrisul.  E acea perioada din an, cand toti crestinii sarbatoresc, unii mai devreme, altii mai tarziu Invierea. Si cam peste tot obiceiurile sunt destul de asemanatoare, ne crestem colesterolul bagand in noi oua ca innecatii, si mancam drob in sfanta prostie, intr-o ciudata miscare de glorificare a mielului.
Dupa care, de la caz la caz, suferim de indigestie – forma lejera a pedepsei individuale pentru excesele alimentare sau chiar de obezitate, atunci cand nu ne oprim din mancat la cele doua perioade – Craciun si Paste. Si aici poate ar fi de remarcat ca in trecut se mai tinea si post inainte de marea indopare.
Din nefericire pentru mine, acum niste ani am dat in guta. O problema metabolica cu efect dureros, si cu rezolvare in dieta si sport. Partea nefericita ca e o problema, rezolvarea fericita a fost ca am scazut de la 100 la 82 de kg, si ca am inceput sa ma simt bine cu mine insumi. M-a costat mai putin mancarea, si am dat ceva bani pe revizuirea garderobei, pentru ca hainele cu 4 numere mai mari cam fluturau pe mine. Ajunsesem sa ma bucur de un compliment de tipul “bai Cata, ce te-ai  jegarit in ultima vreme”.
Si dupa ce am povestit ce anume ma califica pe mine sa comentez, sa trec si chestia care ma roade. Nu de mult, o tanti care arata bine, a recomandat la televizor intr-o emisiune de talente unei fetite sa slabeasca. Parerea mea era destul de aliniata cu a doamnei, adica fetitei i-ar fi prins bine niste kile mai putin.
Dar ce sa te faci cu opinia publica, cu simtul civic al blogului si butonului like de pe facebook? Pentru ca au aparut o gramada de articole care sa condamne punctul de vedere al doamnei. Vai, cum e posibil sa spuna bietei fete sa slabeasca? Si simtul civic nu s-a oprit aici, au aparut o gramada de alte articole in care simtul civic a luat atitudine impotriva nemancatelor, impotriva slabanoagelor care se infometeaza, sau merg la sala, sau fac operatii de liposuctie ca sa arate bine. Sunt infierati cei ce se uita la ele, si nu apreciaza frumosul feminim cu forme. Mda… pentru ca e politically incorrect sa spui plinutze macar. Ele nu sunt grase, ci femei cu forme. Daca le spui ca sunt grase le demotivezi, le afectezi personalitatea. Mai bine sa le spui femei cu forme, si sa le incurajezi sa manance. Asa va avea si sistemul de sanatate un rost, pentru ca mai tarziu le va trata de toate problemele pe care le induce supraponderabilitatea.
Iar atunci cand vreuna din frumusetile cu forme, va citi (daca va citi) ce am scris eu aici o rog sa tina cont ca punctul de vedere e al unuia care e fericit ca poate sa isi lege iar sireturile fara sa stea pe scaunel, ca poate iar sa se aplece fara sa isi tina respiratia, dar caruia ii lipseste uneori faptul ca putea sprijini volanul pe burta, cand avea nevoie de ambele maini ca sa isi desfaca cutia cu biscuiti in timp ce conducea.
Probabil ca sunt oricum prea tinere ca sa fi vazut interviul Nadiei Comaneci, care povestea cum ar fi omorat pentru un sandvis in timp ce Bela Karoly incuia frigiderul cu mancare. Si probabil ca nu vad articolele tendentioase scrise de jurnalistii sportivi dupa fiecare Craciun, articole in care se povesteste despre chinul fotbalistilor de a da jos cele 2-3 kilograme acumulate in vacanta. Ce lume rea, pe astia de ce nu ii apara nimeni de antrenori?
Dar sa nu uit termenul pe care doar ce l-am folosit - de politically correctess. Cred ca vine din latinescul homo sapiens ipocritus.  Daca e sa ne luam dupa acest Sapiens Ipocritus, ar trebui sa ii arestam pe Fratii Grim in secunda doi. Nu de alta, dar o numesc pe Alba ca Zapada orfana, cand ea e de fapt produsul unei familii monoparentale. Si prietenii ei, cei sapte indivizi cu dizabilitati de crestere sunt numiti peiorativ pitici.
Ce te faci insa cand pentru unii se gasesc denumiri cu totul noi, pentru ca deh, tigan a devenit peiorativ si acum trebuie sa ii spunem rom. Oare de ce naiba a devenit termenul peiorativ? Ma uit spre populatia de culoare din USA. Pardon, nu li se mai spune asa, acum sunt african-american. Parca mai conteaza cum le spui… Nu de alta, dar au fost negrii, apoi de culoare, apoi afro-americani iar acum african-americani. Daca tot copiem de la ei fara sa gandim in curand, termenul de rom (sau rrom) nu va mai fi politic correct. Nu de alta, dar dupa ce renume si-au primit romii din Romania peste tot prin lume, cred ca cea mai rezonabila miscare este distantare fata de termen, si evident o redenumire. Ma intreb insa care va fi noua denumire. Oscilez intre nomad european, tuareg nordic sau indian european…
Iar daca insinueaza cineva ca aberez din cauza ca sunt beat, ii sugerez sa se gandeasca de doua ori cand incearca sa spuna despre mine ca sunt un betiv, sunt doar o persoana care a facut exces de alcool.
Dar sa ma intorc la spiritul civic, nealterat de corectul politic.
Asa ca deschizi orice canal de comunicare sau de socializare virtuala si dai peste ispravile celor de la ANAF. Niste zbiri care au inchis o gramada de buticuri ce nu dadeau bon fiscal. Asta cu buticurile mai treaca – mearga, dar ne-au inchis birturile. Ce ne facem noi betivii fara birturi? Citeam deunazi despre un mega abuz, au inchis cosmelia pentru bani in plus in casa. Chelnerii si barmanii, manati de un inalt spirit de echipa, si de o mare dragoste fata de patron, au decis ca in loc sa isi tina bacsisul in buzunar, sa il declare si sa il puna in casa. Ba mai mult, daca ar fi avut temei legal, l-ar fi pus pe bon si ar fi platit si impozit. Si astia de la ANAF, au lovit fara mila. Of dura lex, sed lex, dar chiar asa, sa va legati de carciumile oamenilor?
Cum sa le spun celor din corul anti ANAF ca nu ii cred?
Dupa ce am pus X (adica le evit) pe o suma de carciumi din centrul vechi pentru ca m-au servit cu single malt contrafacut, ma intreb cum naiba puteau sa dea bon pe asa ceva.  Sau politically correct, ala era bacsis indus, o noua strategie de marketing pentru maximizarea profitului.
E drept ca nici cei din ANAF nu sunt niste mimoze, si foarte probabil ca unii din ei isi mai platesc si polite, dar de aia tot cred ca treaba asta trebuie sa continue.
Incerc sa ma prind insa ce fac inspectorii in cauza cu micii si numerosii comercianti de pe centura Bucurestiului. Cei care vand Adibas, Puna si alte fake-uri. La cei inregistrati le inchid afacerea, dar la astia ce le pot inchide? Unde mai pui ca nu platesc nici TVA si nici taxe de import pe fake-urile aduse mai ales din spatiul extra-comunitar.
De ce spun ca sunt periculosi pentru economie? Pai simplu, ca fiecare obiect vandut de ei, inseamna locuri de munca mai putine in economia noastra. Daca ar plati taxele de import, produsele lor nu ar mai fi asa de atractive la pret si atunci poate oamenii ar prefera sa cumpere alternativa produsa local, pentru care s-au platit taxele, si care ar genera si niste joburi in productie.
Va intrebati poate ce m-a apucat sa dezbat toate aceste subiecte, care pare ca nu prea sunt legate intre ele. Si totusi… subiectul principal este “simtul civic”. Aflat acum in zodia mielului. Sau a turmei.
Daca va dati pe facebook, pe bloguri, pe cam toate canalele de comunicare si socializare, veti descoperi cum opinia este influentata sau mai degraba manipulata spre anumite directii care dau apa la moara punctului meu de vedere. Vedem cum oameni instruiti, adica oameni care au carte, o iau razna spre ezoteric, sau isi dau cu parerea in chestiuni emotionale, dar care tin mai degraba de ce le-ar place sa fie si nu de real life.

Si cum nu vad problema din cauza persoanei care o adreseaza.

Si in cele din urma ma intreb tot eu de ce  ma mir. Am avut la un moment dat un ministru al invatamantului care a cerut Bacalaureat pe bune. L-au terminat scurt. 
Pentru ca decizia lui a fost prea drastica, iar tinerii nostrii nu mai pot lua Bacu'. Asa ca vom avea in curand un bacalaureat greu si unul usor. Si daca tot pot copiii sa aleaga… de ce ar alege pe cel greu?
De ce sa se chinuie pentru performanta daca nu e nici o diferenta intre diplome? Cand e destul sa te dai pe net, si sa ceri recunoasterea calitatilor pe care nu le ai, si pentru care nu ai muncit. Si pare ca daca aduni destul de multi adepti, care sa se alature emotional turmei, vom excela in mediocritate.

E mai usor asa...

miercuri, 21 ianuarie 2015

salariul minim

Sedinta, si se discuta despre rezultatele financiare. O anumita zona de interes are marja foarte erodata, si este pe minus, sau aproape pe minus. Evident, problema se pune pe masa, si hai sa analizam.
Pai… nu e mult de spus, a crescut salariul minim pe economie, ne-am aliniat cu cerintele legale, si au crescut costurile. In activitatea respectiva factorul uman are o pondere semnificativa, asa ca iaca efectul.
Bun, bun, dar de ce s-a erodat marja si in activitatile colaterale.
Aaaa… tot de acolo, de la salariul minim pe economie. Cand am crescut salariul la necalificati, am ajust cu grila in zona celor putin calificati. Normal, a trebuit sa crestem si lor putin, si tot asa… deci in loc sa avem un impact in costuri de aproximativ 7-8%, am ajuns sa avem un impact mai mare.
Ghinion, asta este, mergem catre client cu propunere de ajustare de tarife. Ne uitam si ne tot uitam la cifre, si ne e clar ca la client nu o sa ii convina. E mult, foarte mult, si cam brusc si mult fata de bugetele pe care probabil si le-a facut. Dar, la fel de clar ca nici concurenta nu poate sa fie mai buna, except ca va incalca legea salariului minim.
Asta este, dar totusi, inainte sa mergem la client, hai sa mai facem o verificare, ce alternative avem, ce am putea sa ii propunem.

Uite, zice unul din colegi, am tot socotit ce ar insemna sa cumparam o masina care sa faca toate chestiile astea in locul oamenilor. Pana acum nu se justifica in costuri, dar acum, daca am pune masina, am reduce aproximativ 10 oameni, iar cresterea de pret ar fi cam jumatate din efectul legii salariului minim. Efectul deciziei ar fi ca angajam un tip calificat, care sa regleze masina, si vom reduce x numar de necalificati cu costurile aferente, in plus, masina nici nu greseste asa de des, si cresterea de tarife ar ramane suportabila si insotita de crestere in calitatea serviciului.
Super tare, hai sa vedem ce si cum, si sa punem propunerea cu masina, si mergem mai departe.
 
OK, ce mare scofala sa povestesc despre o sedinta si o decizie care vine oarecum firesc din calcule simple.  Unde ar fi pierderea la traducere aici? 
Pierderea la traducere insa nu e in sedinta, si nici in decizia indusa de sedinta. E mai degraba in mediul politic. Am stat si m-am gandit un pic la ce a vrut guvernul sa obtina cu cresterea salariului minim pe economie.  Sa fie o metoda populista prin care oamenii sa se bucure de mai multi bani?  Nu prea reusita, genereaza inflatie, si e posibil ca puterea de cumparare sa nu se simta. Sa ajute mersul economiei prin cresterea consumului? Putin probabil, mai ales ca economia reactioneaza neasteptat la faze de genul asta – cresterea de salarii induce crestere de costuri, care se duc in preturi, si iaca… economia vede putin ajutor, dupa care isi revine in punctul de echilibru.
Atunci ce ar putea fi? Oare prin marirea salariului minim, guvernul care taxeaza veniturile, nu impune o baza salariala mai mare, si automat creste colectarea la buget?
Daca asta a urmarit, ma tem ca e o afacere la fel de proasta ca si cea cu acciza in motorina. Dupa cum au comentat mai multi, remarcat si de presa de business, scumpirea motorinei a crescut pretul la un asa nivel ca au scazut vanzarile. In loc ca guvernul sa castige mai multi bani cu adaugarea de acciza, prin scaderea vanzarilor a pierdut in ansamblu celelalte taxe si accize care se regaseau deja in pret, asa ca a dat cu minus.
Daca ma uit la cresterea salariului minim pe economie in forma actuala, e posibil sa se intample la fel. La un moment dat devine mai ieftin sa inlocuiesti oamenii cu masini.
Oamenii astia platiti cu salariul minim pe economie fac lucruri extrem de simple si repetitive. Ei sunt folositi in loc de masini doar cat sunt foarte ieftini, mai ales prin prisma flexibilitatii capacitatii instalate – adica sunt angajati pe perioade determinate ca sa faca ceva.
Pentru masini nu platesti taxa pe salariu si nici alte taxe, nu trebuie asigurari medicale, etc… o gramada de chestii. E drept ca ramai pe cap cu o capacitate inflexibila in anumite momente de scadere de comenzi, pe care nu o poti ajusta asa cum faci cu angajatii temporari, dar daca din poza generala iese un cost si un pret avantajos, poate surplusul de capacitate sezonier sa fie benefic, si masina sa fie folosita si la alte proiecte.

Rezultatul e lesne de imaginat – cei ce primesc salariul asta mic nu mai sunt de folos, isi pierd joburile. Masura aparent populista se va intoarce impotriva celor mai napastuiti muncitori, cei necalificati. O data deschis apetitul spre masini, exista posibilitatea ca antreprenorul sau managerul de multinationala sa reduca si mai multe joburi, pe care sa le inlocuiasca cu masini – ma refer la joburi cu calificare minima.
Deci in final, colectarea de taxe generate de salarii va scadea, iar problema celor care nu stiu sa faca prea multe va creste, si va genera o problema inapoi guvernului care trebuie sa le dea ajutor social.
Solutia cred ca ar fi in educatie, oamenii sa investeasca in ei, sa se educe, sa invete cum sa devina mai productivi, mai eficienti, sa produca valoare adaugata mai mare in ora aia cat muncesc, si astfel sa se justifice sa fie mai bine platiti, iar salariile mai mari justificate sa genereze veniturile bugetare sperate.
Sa primesti bani mai multi pentru exact acelasi lucru, pentru exact aceleasi operatii nu ajuta, pentru ca in final te va costa mai mult ceea ce cumperi de la pravalie, cu exact aceeasi bani mai multi, sau uneori chiar cu mai mult.

Acum, sper doar sa ma insel…  

duminică, 11 ianuarie 2015

cohlenderu'? unde-i cohlenderul?


Am fost recent intrebat cu ce ma ocup. Pai, sincer, habar nu am cum sa raspund. De principiu sunt manager de logistica, cu alte cuvinte numar paleti si camioane la o firma de logistica. Eu zic ca urmaresc indicatori de performanta, dar la sfarsitul zilei tot numarat se cheama.
Dar incercand sa raspund la intrebare, am realizat ca titlul pe care il am acum e doar o functie ce tine de un moment dat in viata. De fapt, sunt inginer. Chiar daca am uitat de mult chestia asta, pot oricand sa ma recomand ca fiind inginer. Am o hartie care certifica treaba asta!
Iar primele mele rateuri de traducere nu au fost manageriale, ci ingineresti. Un inginer foarte sigur pe el, pe ce invatase de la scoala, care descoperise computerele si proiectarea asistata pe calculator, pornit sa le arate astora mai batrani cum e cu tehnologia si cu viteza in noul secol.
Asa ca dupa ce am reusit sa ma angajez pe un post de inginer proiectant, am primit si prima tema. Trebuia sa proiectez un dispozitiv, care sa ajute pe domnul muncitor sa faca 4 gauri intr-o piesa, si era musai ca cele 4 gauri sa fie foarte precise – atat ca si distante fata de cotele celelalte, cat si in diametrul lor.
Am luat problema foarte in serios, mi-am amintit de toata teoria de la scoala, si am proiectat un dispozitiv, destul de complicat, in care muncitorul punea piesa de prelucrat, actiona o maneta, si putea sa dea toate cele 4 gauri foarte rapid si precis. M-am dus la seful meu cu minunatia, si i-am vazut zambetul sarcastic care nu prevedea nimic bun. M-a intrebat doar “ai idee cat poate sa coste sa fabricam dispozitivul asta?”. Nu, nu aveam idee, nici nu imi pusesem intrebarea. Eu am proiectat un super dispozitiv, dupa toate regulile invatate la scoala, si care asigura maxim de precizie si de viteza de lucru.

Parca il aud si pe taica-meu, "pai, mai inginerasule, faceti 20 de produse finite pe luna. Daca toti proiectantii ar face asa dispozitive complicate, smechere si scumpe ca tine, iti dai seama cat ar costa la final produsele voastre? ".
Cu coada intre picioare, si in pozitia ghiocel, mi-am luat prima lectie de economie industriala, m-am intors la planseta, si am reproiectat dispozitivul. Ceva ieftin, care asigura aceeasi precizie, dar la viteza mai mica. La 20 de produse pe luna, un minut in plus chiar ca nu conta, atat ca nu imi explicase nimeni in scoala cum sa aliniez ceea ce proiectez la tipul de industrie in care activez…  Una era sa faci un dispozitiv care sa ajute in productia de masa, unde viteza era esentiala, si alta cand industria se apropia mai degraba de artizanat.

Am descoperit (cu oarece satisfactie ascunsa si meschina) ca nu eram singurul proiectant de aberatii. Ca sa fiu mai clar, produsul finit era o piesa de artilerie, care printre altele era insotita de un carut sau mai degraba o caruta metalica, in care se puneau tot felul de traznai ce ajutau la toaleta si mentenanta jucariei ce se livra armatei.  Caruta respectiva era o chestie foarte simpla in cele din urma, o remorca mica ce putea fi trasa de orice masina, sau in anume conditii chiar de cai sau magari. Oricine a vazut o remorca trasa de un autoturism pe sosea a vazut deja o chestie mai complicata decat caruta din povestea mea. Dar ca sa ma intorc la ce incercam sa spun, in sedinta de aprobare cu reprezentantii armatei, caci armata era clientul care cumpara ce incercam noi sa fabricam, astia s-au uitat cruciti la pret. Unul din ei a facut un comentariu sarcastic – de genul “nu prea mi-e clar ce salarii aveti, dar daca va inchipuiti ca o sa platim pe caruta voastra cat pentru un autoturism nou, va inselati; la banii astia mai bine cumparam o masina si caram sculele in portbagaj”.
Mda, tocmai realizasem de ce trebuia ca dispozitivul proiectat de mine sa fie ieftin, pentru ca suma costurilor la toate sculele si dispozitivele pe care le faceam noi, se duceau in pretul produsului final, iar la volumele pe care le fabricam nu prea aveai la ce sa imparti costurile.
Stau si ma gandesc daca ne-a invatat vreodata la scoala despre costuri… Poate ca da, dar sigur am ratat acea ora, semn ca nu s-a prea insistat pe asta la ingineri.

Nu cred ca ne-au explicat nici cum e cu verificarea anti prostie la ceea ce proiectam. Partea nasoala ca la ce ai proiectat ai onoarea de a fi tinta mistocarelii generale, pe care mi-am asumat-o singur si in intregime.
Trebuia sa proiectez o chestie banala, un dispozitiv, care sa indoaie o tabla si finalul glorios sa fie o balama. O chestie extrem de simpla, si de lejera, asa ca am facut desenul, care a plecat relativ repede in productie, un domn muncitor a fabricat jucaria proiectata de mine… si … jucaria a ajuns la cei ce trebuiau sa fabrice balamalele.
Pardon, balamaua! Pentru ca aberatia mea nu putea face mai mult decat o balama. Va intrebati de ce? Ei bine, pentru ca dupa ce balamaua era gata, nu o puteai scoate din dispozitivul care o fabrica, except doar ca taiai dispozitivul  cu pricina in doua, ca sa poti descarcera balamaua. Si o data taiat, nu il mai puteai folosi ca sa fabrici alte balamale… simplu, nu?

Stiti care e cea mai tare chestie cu lupta de clasa? Domnul muncitor care a produs prima si ultima balama pe care o putea scoate aberatia gandita de mine a dat mai intai o tura de fabrica cu tampenia, si abia apoi a ajuns sa-mi spuna si mie despre prostia facuta. Aveti idee cum e sa iti zambeasca toata lumea, cu zambetul ala superior si intelegator, cu care te uiti de obicei la aia de ii crezi mai saraci cu duhul? Ai prefera sa te injure careva, sa urle pe tine, sa-ti spuna ca esti prost, ai prefera orice la care sa poti reactiona cumva. Dar nu! Toti zambesc condescent si cu aer intelegator.
Asta se pune la pachet si cu eticheta de tolomac (prostanac am aflat ca e rezervat pentru politicieni). Asa ca nu mult dupa aceea, cand am primit de reparat o chestie mai interesanta, m-am lovit de eticheta pusa si nespusa. Adica lipsa de incredere in aptitudinile mele ingineresti.
Si ma intorc la lupta de clasa. O chestie cu care s-au lovit probabil toti absolventii de inginerie ajunsi in productie, unde muncitorii si maistrii se distreaza pe lipsa lor de experienta, dar in acelasi timp ii educa pe tineri sa lase nasul mai jos. Cine a vazut filmele produse in comunism isi aminteste cu siguranta cum tovarasu’ maestru il trimite pe tanarul inginer sa aduca cohlenderu’. Firar el de cohlender, ca sunt mai bine de 25 de ani de cand il caut si tot nu l-am gasit.
Iar bat campii, dar acum ca ma gandesc, mi-e destul de greu sa explic ce naiba e aia o stea mobila (parca asa se numea), un dispozitiv care avea niste palpatoare, cu care se verifica abaterea de la toleranta la tevile lungi, pe interior. E o chestie destul de complicata sa masori o teava lunga in interior, mai ales cand ai nevoie de precizie. Ei bine, steaua asta mobila la asa ceva folosea, era o chestie care combina niste tije, niste piese sub forma de plan inclinat si niste alte tije palpatoare, care in cele din urma ne ajutau sa verificam diametrul sau deviatia la diametrul pe care il doream la teava. Chestia e ca un “destept” a stricat una din piesele de tip plan inclinat, din prostie sau din rea vointa, si jucaria trebuia reparata. Chiar si pentru un incepator care se facuse recent de comedie, nu era foarte complicat sa te prinzi ca smecheria consta in faptul ca cele doua piese triunghiulare trebuiau sa fie identice, sau sa se apropie la maxim de aceasta cerinta. Puteai sa te chinui sa faci pe cel stricat la fel ca cel ramas intreg, sau puteai sa le faci pe amandoua din nou, in ideea ca daca le puneai pe masina si le fabricai in acelasi timp, chiar ieseau identice. Asa ca m-am dus la domnul maistru si i-am explicat ce vreau. Asta, si-a inclinat capul a neincredere, si fara sa-mi spuna nimic, s-a dus la seful meu sa se planga. El stia de la un inginer batran, si verificat, ca piesa trebuie sa aibe 11 grade si 14 minute inclinatie, in timp ce eu il pun sa faca doua piese noi de 11 grade, si vedem ce o iesi. Ca el nu isi asuma responsabilitatea, ca oricum asta micu’ nu e prea destept, nu a reusit sa fabrice nici macar o balama, ce dracu’ mi-au dat pe mana steaua mobila!
Seful, un tip extrem de calm i-a explicat domnului “Maestru” ca ce am facut eu e bine, ca el a semnat, si ca raspunderea apartine celor ce au semnat documentele, si nu celui ce fabrica dupa proiect. Except ca nu ii iese piesa conform cu proiectul. Domnul maistru a plecat suparat, si ca sa arate ca are dreptate s-a ocupat personal de fabricarea celor doua piese, le-a montat in dispozitiv, si cu ocazia asta mi-a reparat reputatia de inginer!
Dom’le! Asta micu’, tanarul inginer, nu e dom’le chiar asa de idiot, mai are si sclipiri de inteligenta. Drept ca nu se pricepe la balamale, dar uite ca alea mai complicate ii ies.

Si uite asa am scapat eu cu onoarea reperata, si cu experienta acumulata. Si din toate povestile astea, singurul lucru la care m-a dus capul a fost sa ma duc sa mai fac o gramada de scoala, ca sa ajung manager. Ca sa nu mai rada lumea de mine ca inginer.

Drept, ca si de astia, de manageri rade lumea, dar asa mai pe ascuns si mai cu frica.

marți, 6 ianuarie 2015

productivitate


Citeam de curand un articol in presa economica, era scris de un jurnalist suparat pe ceva declaratie a unui economist strain care spunea ca romanii nu sunt productivi, si omul facea o paralela intre productivitatea atinsa intre subsidiara din Romania la o firma de productie multinationala si cea din Belgia parca.  In comparatia respectiva, fabrica de pe undeva in Ardeal ii batea de departe pe valoni la productivitatea obtinuta.

M-a tentat sa ii scriu jurnalistului ca din pacate, unul din proverbele noastre spune ca nu se face primavara cu o singura floare. Nici macar cu cateva razlete, unde mai pui ca si alea sunt de import. Pentru ca fabrica respectiva e condusa dupa regulile occidentalilor care au decis sa produca la noi. Reguli, proceduri, si mai ales indicatori de performanta urmariti permanent.

Pot sa va spun ce se intampla cand se intalneste o cultura a muncii controlate, cu mentalitatea balcanica. Unul din clientii din zona antreprenoriala, care confunda multinationala cu munca la stat insista in permanenta sa ceara tot felul de activitati necotate, si care nu faceau parte din contract.

Antreprenorul local, foarte mirat, si suparat pe omul din fata lui, a escaladat problema catre superiori, si uite asa am ajuns la o conversatie purtata in doua limbi diferite.

Spiritul lui antreprenorial spunea ca si fara un sistem de masura, e o chestie de bun simt sa ii pui pe oamenii angajati sa faca ceva tot timpul, si sa nu stea. Asa ca pentru el, dupa ce a vazut ca pe tarlaua alocata sunt la un moment dat un numar de oameni, a considerat ca asa e normal sa fie, si poate dispune de ei cum are el chef, ca si cum ar fi fost angajati in firma lui.

Bine Catalin, dar oamenii aia sunt acolo, de ce sa nu faca si x si y si z chestii. 

Simplu, pentru ca atunci cand ai facut outsource la logistica, am convenit ca platesti anume activitati, si nu un numar de oameni care sa stea la cheremul tau.

Da, dar oamenii sunt acolo, nu? De ce sa nu faca si altceva.

Nu! Tocmai, ca nu mai sunt acolo! Odata ce nu mai au nimic de facut pentru afacerea ta, sefii lor ii muta pe alte conturi unde au de lucru, si unde se justifica prezenta lor, si unde munca lor este cotata, si deci platita.

Cele doua culturi aveau o problema majora in a codifica si decodifica mesaje pe care sa le inteleaga cealalta parte, pe de-o parte spiritul antreprenorial, care spune " voi cei pe care i-am angajat, va platesc, deci trebuie sa faceti tot ce am nevoie, pentru ca investitia mea in voi sa mi se intoarca cu profit"!

Pe partea cealalta, era o cultura orientata pe sistem, control si optimizare. Noi spuneam "draga antreprenorule, intre oameni buni la toate, care fac totul cand e nevoie, pompieristic, atunci cand crezi tu, noi gandim in functiuni specializate, si folosim resursele pentru pozitiile pe care sunt specializate, optimizarea vine din faptul ca avand mai multi clienti, oamenii au mereu ceva de facut pe calificarea principala, fac ceea ce se pricep ei mai bine sa faca, devin productivi, si asa am reusit sa avem costuri per operatie mai mici decat ale tale, si de aia ai si venit la noi".

Da, e in spiritul antreprenorului sa nu ii ajunga si sa vrea mai mult, dar si in cultura corporatista e normal sa masoare si sa taxeze orice mutare, asa ajung corporatiile sa fie eficiente (pentru ca daca uita o zi sa fie eficiente, dispar inghitite de alte corporatii).

Avea un prieten de demult o vorba, ca nu-ti lucrez pe gratis oricat mi-ai da!

Bun, am facut oarecum o paralel intre antreprenor si corporatie, si unde e legatura cu productivitatea la romani?

He, he, acum urmeaza partea cea mai neplacuta despre productivitatea la romani. Sau despre totala lipsa de spirit antreprenorial...

Se facea ca fiica-mea trebuia sa plece in tabara, cu trenul. Asa ca ne-am adunat o gramada de parinti in gara ca sa ne conducem odraslele la tren.

Am avut un soc sa vad gara!

Sa luam in primul rand cladirea garii... toate geamurile murdare (chiar si cele care erau sparte), peretii prafuiti, jegosi si plini de panza de paianjen. Sala principala e inalta, asa pasarile zburau in voie, aveau chiar si cuiburi inauntru. Cablurile pentru diferite functiuni, si ma gandesc ca multe deserveau reteaua de computere a garii, atarnau ca intr-o padure de liane. Chiar semana totul a jungla, poate si din cauza gainatului de pasare imprastiat cam peste tot.

Imaginea apocalipsei era intregita de miasmele de pipi ce veneau de prin colturi sau de dupa stalpii care sustineau suprastructura. Petardele olfactive se mulau pe cele ulei ars de la cascarabeta unde se vindeau un fel de hot dog si cartofi ce pareau capabili sa dea ulcer si la un reactor nuclear.

Si gara asta era plina de lume, care calatorea in toate partile... adica, un business ce ar fi trebuit sa fie profitabil, si platit corect!

Si mai era ceva in gara, mai era personal care lucra in gara, personal care se complacea macar 8 ore pe zi in mizeria si duhoarea ceea. Unii sprijineau niste garduri, la o tigara, intr-o zona plina de chistoace pe jos, semn clar ca era locul de fumat. Altii stateau la povesti pe peroane...

Nu e treaba mea ce faceau ei. Cum nu e treaba mea nici de ce se complac in mediul ala. Nu e treaba mea nici de ce nu incearca sa faca din locul ala unul mai placut. Sunt doar un client care a decis sa faca tot ce ii sta in putere si sa evite garile si trenurile din Romania.

In tot timpul asta toti se plang ca nu sunt destul de bine platiti, ca nu sunt bani de la guvern, nici de la Uniunea Europeana, sau de unde altudeva spera toti oamenii sa vina banii aia, cu care ei sa faca curat la ei in curte.

Poate daca gara ar fi macar curata, chiar si asa darapanata, poate daca trenurile ar fi curate (remarcati ca pana acum nu am zis nimic de bietele vagoane, ruginite, superjegoase, si mai ales vandalizate de toti needucatii care trec prin ele), poate... ca oamenii ar folosi mai des trenul, poate ca ar fi o sursa de profit, poate ca din profit ar fi cumparate trenuri mai cochete, gara ar fi reparata, iar apoi...

Hei Cata, trezeste-te!

Eventual, dupa ce postezi parerea asta, trimite un link si ziaristului care nu era de acord cu lipsa  de productivitatea la romani.

Sa vada garile, sau statiile de autobuz daramate, sa vada fostele fabrici devenite ruine, si va afla unde se duc naibii indicatorii de productivitate la nivel de tara.

Se pierd undeva intre locul de fumat si toaleta din orice institutie de stat. Pentru ca nimic nu constipa mai tare decat o astfel de buda.

Si ce e greu de inteles, e ca in toate centrele comerciale din orasele mari e curat peste tot. Lucreaza tot romani, si nu sunt cu mult mai bine platiti.

 Si as mai avea un comentariu, legat de sistem. La cati vandali avem, daca ar primi toti pedeapsa sa faca macar o saptamana de munca in folos public, sa curete toaletele, sa spele pipi de prin colturile cladirilor publice, sa vopseasca, sa dea cu matura, si alte cele la fel... am convingerea sincera ca s-ar rezolva macar partial si problema educatiei lipsa, dar si un pic a costului curateniei... si cine stie, poate s-ar indrepta si indicatorul national de productivitate...

Cred sincer ca s-ar gandi de doua ori inainte sa strice ceva, ca ar putea fi pedeapsa lor sa repare acel ceva. Poate ma insel, dar s-ar putea ca orele alea de munca, in care sa repare ceva stricat, ar putea sa ii educe in a proteja lucruri, ca sa nu primeasca apoi ca pedeapsa sa repare.
 
La fel cum iar visez, cum visez ca orele de munca in folos public sa insemne si dat la lopata cand da zapada peste noi in fiecare an.

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

mana intinsa...


Asa spunea in Filantropica… mana intinsa care nu spune o poveste…
Si daca nu intind mana, dar spun povestea?

Dupa ce foarte multa vreme nu am prea mai vazut cersetori pe la noi, am realizat recent ca au inceput sa apara din nou. Ma intreb daca sunt intorsi de pe alte meleaguri sau e vorba de o generatie noua de absolventi in scoala strazii.
Si chiar daca ma scot din sarite cand devin de-a dreptul agresivi, parca mai mult ma scot din sarite cei ce le dau bani. E vorba de cerere si oferta, caci daca nu le-ar mai da nimeni bani, nu ar mai avea de ce sa cerseasca.
Ma uit cu mirare la francezi. Si nici pe ei nu ii pot intelege. Acum ceva ani, in numele celebrei lor  “liberte, egalite, fraternite” au primit pe teritoriul lor, as spune ca i-au invitat de-a dreptul, pe toti cersetorii lumii, din care s-au remarcat de la o posta cei veniti din Romania. Le-a luat ceva francezilor sa priceapa ca nu toti traduc la fel egalite si fraternite, unii din noii veniti au luat-o foarte in serios si au inteles sa imparta egal si frateste ceea ce aveau gazdele. Dupa ce s-au trezit francezii din betia democratiei au incercat sa ii trimita acasa, doar ca sa isi dea din nou cu cu stangu’n dreptul. Pentru ca astia incasau prima de repatriere, luau avionul si veneau acasa, stateau cateva zile cu rudele intr-o mica vacanta platita de guvernul francez, si apoi plecau inapoi in Franta.  Altii, cu spirit antreprenorial, se urcau in microbuz, faceau doua zile pe drum, doar ca sa se predea la centrele de repatriere, incasau prima si se intorceau gratis pe avion acasa. Unii mai si comentau ca e bine sa te predai seara, ca te urca in avionul de dimineata si primesti mic dejun, ca ala de pranz era charter si nu se dadea mancare…

In contextul acela, trebuia ca eu si o gramada de altii ca mine sa suportam toate glumele si comentariile tendentioase ale colegilor francezi. Mai nasol era ca vizitandu-le tara se mirau aia pe acolo ca sunt alb, si ca nu le fura portofelele. Cat sa-i mai rabd? Cat sa le tot explic ca si-au facut-o cu mana lor, ca atunci cand ne acuzau pe noi de rasism si de toate cele, ei le-au oferit intersectiile pe tava la toti cersetorii si hotii de buzunare posibili?
Asa pot sa ma explic si de reactia mea atunci cand ii conduceam pe unii dintre ei cu masina la aeroport in Otopeni. La intersectia de langa vechiul aeroport din Baneasa, in ditai ambuteiajul, apare si un cersetor printre masini. Unul din colegii mei a si sarit “Catalin, voila de vezi, cersetorul!”

“aaa… Herve, dar e un francez, l-a trimis Sarkozy sa faca niste bani pentru la Republique
Si am lasat geamul jos, i-am facut semn individului sa se apropie si l-am intrebat “monser, parle-vu par francaise? “

“Oui monsieur” si a inceput ala sa turuie pe franceza . M-a pierdut in secunda doi, pentru ca eu sunt bata la franceza. Atat ca m-am intors catre colegul francez si i-am bagat-o pe aia cu “vezi ma? Ce ti-am spus?” (in engleza evident).
Asta sa faca infarct. A inceput sa imi insire toate alea despre romii din Romania, si cersetori, si alte cele.  Hei, hei, te intinzi prietene. Tu ai vazut cum arata nationala Frantei de fotbal? Dar pe-a noastra? Despre ce vorbim noi aicea? Ca la voi cel mai alb e Ribery, gitanul!

Nu are rost sa detaliez povestea, omul nu vorbeste cu mine nici la trei ani dupa intamplare. Colegul lui alsacian s-a distrat insa de minune.
Ca sa ma intorc insa la subiect, e intradevar suparator sa descoperi ca brandul nostru de tara este puternic poluat de hoardele de cersetori ajunsi te miri pe unde.
Anul trecut intr-un city break in Copenhaga am cunoscut un cuplu de norvegieni, care cand au aflat ca suntem din Romania s-au mirat sinceri de faptul ca suntem albi si ca ne platim consumatia in pub. Ei stiau despre romani  din relatarile facute de mass media lor despre o ceata de cersetori care furau si murdareau una din periferiile din Oslo. Sterpeleau aia tot ce apucau, faceau o mizerie de nedescris si pur si simplu stricau poza vecinatatii unde se aciuisera. In plus se vaitau de zor ca sunt romani.

Cred ca in toata povestea asta avem o traducere gresita a conceptelor de ajutor social, si de mila fata de semeni.  Asa cum spuneam mai devreme, traducerea la “liberte, egalite, fraternite” merge intr-un sens oarecum defect.  Aflat intr-un metrou, intr-o alta capitala nordica, cu o limba imposibila, am descoperit ca au si ei cersetorii lor. Individul, barbos, neingrijit, a trecut prin vagoane, cersind pe limba lor. Am comentat pe romaneste ceva de genul “na ca au si ei gunoaiele lor” doar ca sa se intoarca asta, si sa ma faca albie de porci pe romaneste, pentru ca nu ii dau respectul cuvenit ca om, ca doar el a cersit frumos si respectuos, si nu merita oprobiul meu pentru asta. Hmmm …  am replicat cu “prietene, am job pentru tine acasa in Romania. Vino sa muncesti acasa pentru bani”.
Am aflat imediat ca asta nu e treaba mea, ce face el, unde si de ce pentru banii de care are nevoie.

BA DA!  cam e si treaba mea, pentru ca atunci cand te vaiti ca esti din Romania si de aia cersesti pe aiurea, imi patezi si mie imaginea.
Si totusi, de ce nu pot si ei munci?

Nu pot sa ii inteleg de exemplu nici pe hotii de fier vechi, mai ales pe cei pe care ii vad din cand in cand la stiri ca urmare a diverselor accidente la care se expun. Ma refer mai ales la cei ce se chinuie sa scoata fierbeton din constructii demolate sau in curs de demolare. Oamenii aia muncesc din greu ca sa sparga betonul cu barosul, doar ca sa scoata cateva kilograme de fier. Risca sa cada plafoanele cu ei, sau pe ei, si asa ajung si la stiri, schingiuiti sau omorati de indeletnicerea oarecum ilegala. Personal mi se pare o munca mult mai grea decat unele joburi platite decent pe care le-ar putea accesa.
Unii chiar muncesc din greu ca sa fure! In unele situatii furatul e mai complicat, obositor si periculos decat munca la alb. Chiar si cersitul are riscurile lui. Si nu vorbesc de faptul ca se poate trezi vreun suparat ca mine sa ii ia la cotonogeala, vorbesc de faptul ca plimbatul in intersectii printre masini inseamna un permanent risc de accident. 

Oare perceptia de libertate sau antreprenoriat pe care o traiesc sa fie chiar asa de mare incat sa merite orice risc?