miercuri, 19 decembrie 2012

haute cuisine


Acum in aproape Ajun de Craciun, cu gandul pe de-o parte la mese imbelsugate, si cu mintea prinsa in traduceri nereusite, ma gandesc ca ar fi nimerit sa vorbesc despre mancare. Si cam care ar fi legatura ar intreba unii mai rautaciosi? Plecand de la zicala  “cate bordeie, atatea obicee”… s-ar putea sa fie interesanta o comparatie intre bordeiele celea...
Nu ma credeti? Ei bine, din nou revin la amintirile mele corporatiste, si v-as putea povesti despre o intalnire cu un coleg suedez, care a vrut sa manance ceva specific romanesc. L-am dus la restaurantul Miorita (parca asa se chema) si tot ce i-am dat ii era cunoscut de acasa. Cand la sarmale a inceput sa le spuna kol dolma, sau cam asa ceva, dupa ce ne-a omorat ca micii sunt turcesti si are si acasa, ca ciorba de burta e si in Polonia si in Suedia, ne venea sa il luam la poceala. Pana si mamaliga se transformase in polenta, si nici aia nu mai era specific romaneasca.
V-as putea povesti despre un britanic, mare amator de McDonalds, pe care dupa ce l-am dus pe Semenic la zapada, a vrut la McDonalds. De unde naiba sa scot McDonalds pe varful muntelui? Am sunat la ai mei, si am rugat pe distinsa doamna mama, sa bage niste chiftele ceva, sa semene cu hamburgerul. Ca in legile lui Murphy, ca m-am scos cu piftia, chit ca asta nu prea era in meniul McDonaldian. Desi, daca ar fi sa fiu cinstit pana la capat, dupa niste pahare de palinca nici nu prea a mai contat ce s-a mancat.
As putea la fel de bine sa va povestesc cum m-am facut terci cu ceva fructe prin China. Ne-au adus gazdele un bol cu ceva ciudatenii, si eu pofticios, m-am apucat de ele. M-a ajutat un coleg scotian cu care am impartit bolul. La un moment dat ma simteam al naibii de bine, ca s-a prins si unul dintre chinezi. Am aflat asadar ca bolul era pentru toti cei 12 participanti la sedinta, si ca recomandarea era sa mananc maxim 2-3 fructe,  pt ca … produc oarece euforie. Ei bine, confirm. Dupa ce am mancat ca in manele – adica fara numar – m-am prins pana si eu ca starea mea de bine n-avea nici o legatura cu turnura pe care o luase sedinta.
Dar cea mai cea a fost intalnirea cu gastronomia franceza. Eram la prima mea vizita in Franta, mai precis in Bordeaux, si oaspetii locali au organizat o cina intr-un restaurant ce se mandrea cu legatura lui cu o firma producatoare de cauciucuri.  Cred ca Michelin... ca Durex e pe alt segment.
Ei bine, paralel cu limba lui Voltaire, am cam dat din cap la tot ce ma imbia “le garcon”. Si am primit o farfurie imensa, in care trona un cub de carne, cam cruda dupa parerea mea. I-am explicat omului ca la noi la Romania carnea se gateste inca de dupa Neanderthal, si ca am descoperit focul din antichitate, asa ca sa mai faca un drum spre gratar, si sa mai arate cubul cela de carne pe la foc.
Cu cine sa te intelegi, a venit garcon-ul cu carnea la fel. Eu ca in banc, ii explicam omului ca nu se poate asa ceva, uite vitelul imi mananca salata, e viu in farfurie, sa il mai duca la foc, dar sa il tina acolo, ca asta fuge si de aia nu apuca sa se prajeasca. Pleaca baiatul, si se intoarce cu “le chef”. Chef era suparat foc si para pe idiotul care ii jigneste abilitatile de bucatar in arta culinara. Aia era o super delicatesa, el s-a straduit personal cu ea, friptura este magnifique, asa ca sa fac bine s-o mananc, pana nu imi da si un linguroi dupa ceafa. M-am abtinut la timp sa comentez ceva despre customer care-ul frantuzesc, pentru ca am remarcat ditai linguroiul de lemn pe care il agita le chef in mana.
M-am apucat sa tai in carnea ceea, si parca auzeam vaca mugind la mine. Era nu in sange, tasnea de parca i-am atins o artera ceva. Cu noduri m-am apucat de fatetele laterale ale cubului, ca pareau macar ca si-ar fi schimbat putin culoarea. Ce mai… imi venea sa plang, dar am mancat. Incepusem sa imi fac si curaj ca deh, e delicatesa, ar trebui sa ma invat cu chestii din astea de top, taranul din mine.
A trecut episodul, m-am ferit sa mai iau ceva, mai ales ca nu prea ma imbia nimic nici de pe la vecini prin farfurii. Am ajuns asadar la episodul desert. Si din ala am decis ca vreau. Prajitura e prajitura, ce surprize putea sa mai aibe.

Vine le garcon, si baga ceva de genul “mesieur, desert?”
”oui”ma bag eu in seama
“fromage mesieur”
“merci”raspund eu fara sa am habar ce am comandat.
Dracu’ s-a gandit ca astia mananca branza la desert, si ca fromage aia inseamna. Bai da’ce branza! Cu spray omori muste, tzantzari, cu branza lu’ aia omori un cal! Puturosenia pamantului, batea si ciorapii de ii lipeam pe tavan in armata! Si cadea mucegaiul din ea, igrasia de pe lume, nu mai vazusem asa ceva. Pana la episodul ala, Camembertul fusese cea mai tare chestie in materie de branza cu inflorituri. Zero barat, ca branza de la masa ceea cred ca avea si matasea broastei in ea.

As fi schimbat comanda – ma prinsesem intre timp ce e crème broule, dar mi-era frica sa nu vina iar le chef din bucatarie sa imi traga polonice pe spinare ca nu ii apreciez delicatesele. A mai trecut o data sa se gratuleze cu unii pe acolo si deja ma scapam pe mine ca vine sa ma bata.
Asa ca am inghitit in sec, si am inceput sa pigulesc prin farfurie, alegeam branza de mucegai, mancam si lacrimam. Am dat in alcoolism de vin numai de la cate ori mi-am clatit gura cu Cabernet. Ca la nebunii aia a fost mai ieftin sa luam vin decat apa, costa Evianul cat doua carafe de vin.

Si daca va vine sa zambiti, sa stiti ca eu n-am mancat doua zile dupa aia.
Poate sa spuna cineva ca nu m-am pierdut la traducere? Ca eram tolomac atunci, si nu as vrea sa comentez, dar azi as bate eu pe cineva doar ca sa mai ajung o data la restaurantul ala.  Ca deh, intre timp a invatat si needucatul si neplimbatul din mine ce e aia bucatarie. 
Ma jur, m-am apucat chiar si sa gatesc… dar aici vorbim deja de alte povesti…

Un comentariu:

  1. Pierdut in accent.
    Mi-aduc aminte de perioada petrecuta in Portugalia si de experienta accentului.
    Cand am ajuns acolo, am invatat si eu cuvintele de baza, printre care si paine (pao).
    Mi s-a parut foarte simplu dar eram nelamurit de ce atunci cand mergeam la magazin si intrebam vanzatoarea "Aveti paine neagra?" ea se mai uita inca o data la mine si mustacea cu oarece subanteles.
    Mai apoi cand am fost la restaurant cu colegii portughezi, auzind ei cum zic la paine, ma tot indemnau sa cer "Vreau paine!" la ospatar. Apoi schimbau priviri cu ospatarul cunoscut de ei si pufneau in ras.
    Am invatata apoi ca e o mare diferenta in pronuntia acelui "o" de la pao. Daca vrei sa zici paine, trebuie sa fie un o nazal. Daca vrei sa zici "organ" zici simplu pao.

    RăspundețiȘtergere