duminică, 4 decembrie 2011

De unde si pana unde "pierdut la traducere"


 Seara se lasa peste oras, cu o racoare calda, placuta. Stelele apar una cite una, intr-o noapte vesela, pe care luna se pregateste sa o lumineze. Stau pe terasa din spatele casei, incercand sa imi admir gazonul proaspat tuns. In fata mea, un pahar de single malt cu gheata e singurul medicament pentru o durere surda de cap, care ma tine de la prinz, mai exact din momentul in care unul colegii mei cu functie, un manager adica, tocmai a aplicat pe dea-ndoaselea o chestie ce parea extreme de simpla la prima vedere.

Din fericire nu a fost o treaba prea delicata si totul s-a incheiat fara urmari grave. Dar putea fi nasol... la fel cum au fost o gramada de alte "traduceri" gresite pe care le-am intalnit de-a lungul timpului.

La un moment dat am fost convins ca oamenii sunt manati de  agende ascunse si ca o fac deliberat. Si realitatea din teren spune ca asa e, atit ca... agenda aia e atit de bine ascunsa incat nici macar ei nu o realizeaza. Pentru ca de cele mai multe ori bietul impricinat nici macar nu isi da seama ce tampenie mare a facut, si ca atare se mai si lauda cu activitatea sa, pentru ca el de fapt, vrea ca lucrurile sa iasa bine, sa fie remarcat de sefi, si de ce nu, promovat. Si usor de dedus ca da, omul o face deliberat! Doar crede sincer in ceea ce face, si normal ca se asteapta sa fie si laudat pentru initiativa de care da dovada.

            Dar sa revenim la durerea mea de cap, si la frica mea cea mai mare, adica frica de traduceri gresite. Mai exact traducerea unor concepte simple si sanatoase, in niste aplicatii paguboase. Pai cum altfel, cum credeti voi ca mi-as da seama ca e vorba de o traducere gresita si nu altceva, daca nu as fi experimentat asta pe pielea proprie. De fapt prima experienta de traducere gresita a fost destul de timpurie, prin anul doi de facultate. Tocmai luasem un examen important, si impreuna cu cel mai bun amic al meu planuiam sa iesim la o bere ca sa celebram evenimentul. Prietenele noastre, care erau si colege de scoala, invatau de mama focului pentru examenul ce urma a doua zi. Auzindu-ne, una din ele, a comentat sec catre cealalta “noi nu ne-o punem?”. Ne-au cazut falcile la amandoi, si ne-am uitat unul la altul ca niste prosti! Cum adica, fetele se jucau intre ele in lipsa noastra? Sa fie de bine, sa fie de rau? Oare o sa ne propuna si vreo orgie ceva?  Au fost citeva momente de maxima deruta, si de priviri intrebatoare, miratoare, si al naibii de surprinse, pina cind cealalta a raspuns “Lasa-i draga sa se distreze, si apoi, oricum maine e randul nostru sa ne sarbatorim”. Poftim?

Mda, era un raspuns firesc intrebarii “noi nu ne opunem?”, ca asta era de fapt mesajul, o mica interdictie a ceea planuiam noi, si nicidecum orgia pe care o visam baietii...

Si uite asa am trait prima experienta personala (de care sunt constient, ca poate au mai fost si altele, dar cine a stat sa le disece?) de “lost in translation”, si am descoperit pe propria piele diferenta intre ce se doreste si ce se ofera.

            Sa va mai dau un exemplu, care mi-a macinat o vreme mintea bolnava? Ma tot gandeam, oare ce o fi vrut sa spuna Kotler prin al lui “understand and satisfy customer needs” ca daca doar ma uit la o anume reclama... care incearca sa vinda “lady speed stick” si traduc in romaneste cu o oarecare malitiozitate ... reiese “bat viteza doamna”si cu mintea din facultate, doar la deodorant nu m-as putea gandi.

            Dar sa lasam hormonii postadolescentei sa se odihneasca si sa ne uitam putin la ceea ce traduc azi oameni mari, pusi sa conduca, sa administreze interesele unor mari companii, si in acelasi timp sa se ingrijeasca de slujbele si bunastarea celor pe care ii pastoresc. Ca daca hormonii aceia pot fi explicati, si traducerile scuzabile, in ceea ce o sa povestesc in continuare, exista scuza, dar ... nu stiu cit foloseste cuiva. Pentru ca in business, ceea ce conteaza e de cele mai multe ori rezultatul. Nu conteaza de ce nu functioneaza schema, de ce se blocheaza planul, de ce nu plateste customerul, sau ce accident nefericit ti s-a intamplat. Intotdeauna se gaseste o entitate care spune stop joc, iar in corporatii acest stop joc vine de multe ori prea tarziu, si mult prea dur pentru cei care sunt loviti de el. Dar pe de alta parte unde altundeva decit in multinationale poti gasi atitea “lost in translation” incat sa poti scrie o carte?

            De ce corporatii, si lumea lor? Pentru ca acolo se intalnesc cele mai multe culturi, si acolo sansa traducerii gresite creste proportional cu numarul culturilor care se intalnesc in sala de sedinte. Totul este amplificat de numarul diferitelor accente cu care participantii la procesul managerial vorbesc limba engleza (limba cvasi acceptata ca si limba de business). Nu ma credeti? Sa v-o povestesc pe aia cu teleconferinta in care participau englezi, scotieni, chinezi, un francez si un roman. La un moment dat colegul chinez incepe o diatriba pompoasa legata de ultimele descoperiri ale oamenilor de stiinta locali, intersectate cu invatamintele lui Confucius, si din cauza emotiei, expozeul omului suna la fel de inteligibil ca si cum ar fi vorbit 3 chinezi in acelasi timp. Cind omul a terminat ce avea de spus, unul dintre englezi a intrebat pe unul din scotieni (cel care petrecuse cel mai mult timp cu chinezul) daca poate sa ne “traduca”. Nu stiu cit sunteti de familiarizati cu engleza vorbita de scots, dar daca va spun ca omul acela vorbeste si repede si mai e si balbait... veti intelege de ce englezul s-a scapat in direct “fuck, it’s worse”. Un caz fericit totusi, in care cultura imperiala si-a spus cuvantul, si in care subalternul reginei s-a exprimat si a dat de inteles ca nu a priceput ce mama naibii se discuta acolo. De ce spun caz fericit? Pentru ca lasand la o parte lipsa de politete a comentariului, omul cerea sa i se traduca! Cerea ajutor, vroia lamuriri. Asta spre deosebire de colegii lui mioritici (printre care cu onor ma numaram la vremea acea) care dupa o sedinta de 2 ore cu colegii scotieni au inregistrat urmatoarea conversatie:

“Ba Mirceo ce dracu tot explica ala mic si agitat”

“Coane, sa-mi pice shtrimfii daca am priceput ceva, tu nu vezi ca nu se intelege nimic din ce spune el?”

“Bine mah, dar si dupa aia ce facem? Ca noi tot o dam cu yes, yes, dar nu prea pricepe nimeni nimic...”

“Lasa bah, nu-ti face de grija, ca astia o sa trimita meeting minutes, si vedem acolo despre ce a fost vorba”

“Bine sefe, daca spui tu...”

Si uite asa, managerii mioritici, au acceptat cu ochii deschisi si cu urechile astupate tot ce li s-a bagat pe git, pentru ca atunci cind a venit e-mailul cu meeting minutes, nimeni nu a avut curajul sa il contrazica, asa cum nimeni nu a avut curaj sa spuna la inceput ca nu pricepe ce dracu se discuta... Doar nu era sa se ridice vreunul in picioare, sa spuna ca nu intelege si sa il ia aia de prost. Si aia, de unde sa stie ca ai nostri ca brazii dau din cap ca berbecii si nu pricep nimic. Si apoi cind a fost ca lumea sa implementeze ce s-a hotarit la sedinta, ce credeti ca a iesit?




Un comentariu:

  1. Desi am mai auzit povestea (live), iar am ras cu pofta cand am citit-o. Mi-am adus aminte de sedintele in care mai zicea si Frazer cate ceva in limba "scotiana"... :)

    RăspundețiȘtergere